În urmă cu 80 de ani, se petreceau evenimente grave…
Vara anului 1940 a reprezentat, pentru neamul românesc, unul din cele mai dureroase momente ale istoriei saie frământate!
La 23 august 1939, la Moscova, a fost semnat Pactul de neagresiune între Rusia bolșevică și Germania național-socialistă! Pactul conținea un protocol adițional secret (s-a aflat despre el după război), care prevedea delimitarea „sferelor de interese” între Rusia și Germania, în zona cuprinsă între Marea Baltică și Marea Neagră. Acordul avea aplicativitate imediată!
La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, Varșovia a fost bombardată, armata poloneză înfrântă, iar la 17 septembrie, armata rusă a invadat estul Poloniei, care a fost anexat Rusiei (o suprafață de peste 150.000 de km2).
La 30 noiembrie 1939, Rusia a atacat Finlanda, micul dar eroicul popor finlandez s-a apărat cu vitejie, provocând mari pierderi rușilor, dar în martie 1940, înfrântă, ea a cedat Rusiei Karelia.
În iunie 1940, pe când Germania era angajată în războiul cu Franța și nu putea interveni, Rusia a atacat țările baltice, Lituania, Letonia și Estonia, pe care le-a ocupat și anexat (în protocol era vorba doar de Lituania!).
Pactul dintre Germania și Rusia a produs în România un adevărat șoc, practic țara noastră era condamnată, posibilitățile ei de acțiune s-au redus drastic. Izolarea ei internațională a intrat în faza finală! La începutul verii 1940, România se afla în plină izolare politică, diplomatică și militară, lipsită de orice sprijin dinafară, fiind pândită din toate părțile de mari primejdii.
După capitularea Franței, la 22 iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (a fost un adevărat cataclism!), țara noastră, șocată, înfricoșată, urmărea cu sufletul la gură acțiunile Rusiei.
Și nenorocirea a venit, într-adevăr, la ceas de noapte, la 26 iunie 1940, ora 22, Molotov a înmânat ambasadorului Gh. Davidescu, ultimatumul rusesc privitor la cedarea Basarabiei și Bucovinei. Efectul ultimatumului rusesc la București a fost devastator. România, pusă cu spatele la zid, a apelat, în disperarea ei, la aliatele ei din Înțelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia și Turcia), la Germania însăși, dar în zadar! La 27 iunie 1940, ora 12, s-a întrunit primul Consiliu de Coroană, în problema cedării Basarabiei, cu participarea a 27 de miniștri și consilieri, dintre care 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru și restul au propus negocieri. Mareșalul Palatului, Urdăreanu, a propus atunci și Consiliul a hotărât mobilizarea armatei române!
Dar, inainte să fie semnat decretul de mobilizare, în aceeași zi, seara, la ora 21, a fost convocat al doilea Consiliu de Coroană, în care 19 membri au votat pentru acceptarea ultimatumului, iar 6 împotrivă! Era o schimbare diametrală de atitudine! Ce se-ntâmplase?
La al doilea Consiliu, printre cei prezenți, s-au aflat și generalii Tenescu și Ilcuș, care au arătat, cu date și cifre, că România nu poate rezista unui atac militar rusesc! Situația era aceasta: armata română cuprindea 40 de divizii, or Rusia mobilizase pe Nistru 120 de divizii, plus unități de tancuri și aviație! Toți cei prezenți au rămas inmărmuriți în fața acestor cifre zdrobitoare, rezistența ar fi însemnat distrugerea întregii armate, fără a putea salva Basarabia, dar mai era de apărat Transilvania și Dobrogea. În aceste condiții, la 28 iunie 1940, s-a decis evacuarea generală a Basarabiei, în aceeași zi, la ora 12, trupele rusești intraseră deja în Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă! Când s-a anunțat în Consiliu că, la această oră, trupele ruse se află pe pământul Basarabiei, toți cei prezenți, în frunte cu regele, au izbucnit în plâns, de neputință și disperare. Aceste detalii le-am aflat din „Jurnalul lui Petre Andrei”, participant la Consiliu, pe când eram student la Iași, jurnal pus la dispoziție de profesorul meu, Emilian Bold! Evacuarea Basarabiei, fără luptă, s-a încheiat la începutul lui iulie 1940, România pierdea o suprafață de 50.762 km2, incluzând aici Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța!
Dar pierderea Basarabiei era numai începutul nenorocirilor, Ungaria și Bulgaria aveau și ele revendicări teritoriale față de România și s-au adresat Germaniei, pentru a fi susținute de aceasta. La 15 iulie 1940, Hitler adresa o scrisoare regelui Carol II, prin care recomanda României o înțelegere directă cu cele două țări, altfel avertiza că ar putea surveni „distrugerea României”!
La 19 august 1940, la Craiova, au început tratative româno-bulgare, unde România a cerut să păstreze o parte a Dobrogei de Sud, dar Bulgaria, susținută de Germania, a respins categoric propunerea. Consiliul de Coroană, din 23 august 1940, sub presiunea Germaniei, a decis să cedeze Bulgariei întreg sudul Dobrogei cu cele două județe, Durostor și Caliacra (7000 de km2!).
La 16 august 1940, la Turnu Severin, au început tratativele româno-ungare, unde Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 km2 din Transilvania, dar România a respins propunerea. Tratativele au eșuat și exista riscul unui conflict militar între România și Ungaria. De aceea, Hitler a intervenit personal și, la 27 august, cu mâna sa, a stabilit noua graniță româno-ungară, apoi a convocat la Viena, la 30 august 1940, pe delegații României și Ungariei, pentru un arbitraj! La 30 august, ora 3 dimineața, la București, s-a întrunit primul Consiliu de Coroană lărgit, pentru a se pronunța asupra arbitrajului de la Viena, 21 de membri au votat pentru acceptarea arbitrajului, iar 10 împotrivă! Conform arbitrajului (de fapt dictatului) de la Viena, România ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei, cu o suprafață de 43. 492 km2 și o populație de 2,6 milioane locuitori.
În noaptea de 30/31 august, a avut loc al doilea Consiliu de Coroană, care a acceptat deciziile luate la Viena!
Catastrofa națională din 1940 a însemnat, pentru România, pierderea unei treimi din suprafață (99.926 km2) și a unei treimi din populație (6.829.547).
Se pune o întrebare legitimă: de ce a cedat, totuși, România, în 1940, fără luptă? Constantin Argetoianu, prim-ministru în 1939, participant la Consiliu, spunea în cuvântul său: „câtă vreme flutură steagul românesc pe acest pământ, eu nu pierd nădejdea”! Cuvinte edificatoare, majoritatea celor prezenți au gândit la fel: esențială era să fie asigurată continuitatea statului român, exista riscul real ca România să fie ocupată și desființată ca stat, așa cum se-ntâmplase cu Polonia, apoi cu Iugoslavia și Grecia. Această existență statală neîntreruptă era esențială, aceasta era tradiția istorică, nu altfel au procedat cele două țări române de-a lungul istoriei, dăinuirea statală, cu orice preț, era de preferat unei desființări ca stat.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
30 august 2020
Foto: internet