Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum  (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului  printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

 II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

     Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone  şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

În acest interval, avem centre bisericeşti-episcopii la Dorostolon, Tomis, Axiopolis, în secolele XI-XIII-sedii episcopale au fost şi la Dinogetia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), la mijlocul secolului XIII, acestea ca şi întreg teritoriul dobrogean au fost puse sub autoritatea mitropoliei de Vicina, subordonată patriarhiei de Constantinopol. Lipsa informaţiilor istorice, a inscripţiilor, inexistenţa bisericilor şi a obiectelor creştine nu permit aprecierea  conţinutului de idei, credinţe şi practici ale locuitorilor fostei provincii Scythia Minor, în intervalul cuprins între căderea limesului dunărean (614) şi recucerirea lui Ioan Tzimiskes (971). Este cert că multe elemente ale creştinismului antic s-au pierdut, dar amploarea vieţii creştine din secolele V-VI, vasta reţea episcopală, aşezămintele monahale, numeroasele bazilici, dezvoltarea cultului, ataşamentul faţă de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea  asupra societăţii scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinţei creştine nu a fost anihilat.

De pildă, terminologia latină esenţială a creştinismului românesc s-a păstrat, zestrea creştinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericeşti, constituirea instanţelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulaţia liberă a oamenilor, a ideilor religioase şi a materialelor creştine. Dar cele trei secole ce s-au scurs de la destrămarea, în prima jumătate a secolului al VII-lea, a organizării bisericeşti până la refacerea ei sub Imperiul târziu, a doua jumătate a secolului al X-lea, au reprezentat un interval de timp suficient de lung pentru a înlesni abandonarea sau estomparea unor aspecte ale credinţei, săvârşirea aproximativă a actelor de cult sau reactivarea unor atavisme (păgânisme) ale lumii vechi, precreştine. Desenele rupestre de la Basarabi-Murfatlar, semne simbolice păgâne şi creştine, figuri geometrice, semne alfabetiforme duc la concluzia că aici se vehicula un sincretism de tradiţii creştine primare cu practici cultuale păgâne de sorginte romană, slavă şi alte origini. Ipoteza aceasta aparţine lui P. Diaconu, într-un studiu din 1989, dar el pare greu de susţinut, o comunitate monastică independentă este greu de conceput. Descoperirile de la Basarabi reprezintă un aspect particular al creştinismului popular din regiunea Dunării de Jos. Ca o paranteză, precizăm că într-o scrisoare, din 1305-1306, a patriarhului Athanasios I către împăratul Andronic II (1282-1326) se fac aprecieri despre „cei care locuiesc în preajma Istrului şi despre care nu ştiu dacă în afară de nume mai venerează ceva din cele ale lui Hristos”-Fontes, IV, p. 143. În secolele VII-X, Scythia se numea Istros. Avem de-a face cu o forma mentis, rezultată din congruenţa fondului local de sorginte antică şi romană-bizantină cu accente ale cultului oficial şi ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti).

Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, şi anume, coexistenţa înhumaţiei cu incineraţia. Mormintele de incineraţie au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulţi arheologi români consideră că ele aparţin populaţiei autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creştină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credinţa strămoşilor sub impactul slav. Dar susţinerea aceasta pare puţin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susţinută a înhumaţiei, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobişnuit ca populaţia creştină a provinciei să fi abandonat, fie şi sub presiunea slavilor păgâni, ritul creştin al înhumaţiei. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creştină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmaşii populaţiei creştine daco-romane şi greco-romane ar fi practicat incineraţia ! Mormintele de înhumaţie aparţin creştinilor locali sau protobulgari păgâni sau pe cale de creştinare. O dată cu dispariţia incineraţiei, după secolul al X-lea, numărul mormintelor de înhumaţie creşte simţitor în Dobrogea.

Un fenomen important ce datează din secolele VII-X, cu implicaţii mari în viaţa religioasă a românilor, este pătrunderea unor cuvinte de origine sud-slavă în vocabularul limbii române, aspect legat de procesul complex de interculturaţie între populaţia dunăreană-pontică, romanici şi slavi, bizantini, bulgari, la finele primului mileniu. Pe de altă parte, contactul cu neamurile slave a determinat pătrunderea, mai întâi pe cale populară, apoi pe cale instituţională, din secolele IX-X, a unor cuvinte originare din patrimoniul lexical slav în greaca bizantină, albaneză şi română. Acest aspect este strâns legat de creştinarea slavilor sudici şi a bulgarilor, şi de organizarea structurilor bisericeşti în teritoriile controlate de aceştia, precum şi de recunoaşterea limbii slave ca limbă liturgică, introducerea alfabetului chirilic şi dezvoltarea literaturii religioase sub ţarul Simeon  (893-927). În acest context, lexicul religios al limbii române sud-dunărene a început, poate mai timpuriu decât în stânga Dunării, să primească o serie de termeni vechi slavi (bulgari) ce desemnau aspecte ale vieţii religioase creştine: vlădică (sl. vladika), popă (sl. popu), călugăr (gr. kalogeru), stareţ (sl. starci), duh (sl. duhu), rai (raj), iad (sl. jadu), sfânt (sl. svetu), mucenic (muceniku), moaşte (mosti), jertfă (zretva), slujbă (sluzba), molitvă (molitva), pomană (pomenati), hram (hramu), taină (tajna), smerenie (smerjenje), milă (milovati), utrenie (utro), vecernie (vecer).

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

5 iunie 2019