Creştinismul în nordul Dunării în secolele V-VI
Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârşitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spaţiului nord-dunărean. Consecinţele provocate de impactul invaziei lor, popoarele stepei conduse de huni – au fost devastatoare: abandonarea oraşelor, instalarea modului de viaţă rural, începutul uniformizării civilizaţiei locale. În acelaşi timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea practicilor funerare specifice dacilor şi încheierea bilingvismului. Aceste evoluţii istorice specifice şi contradictorii au avut consecinţe însemnate şi în plan religios. Astfel, creştinismul atestat în secolul al IV-lea, în fosta provincie Dacia şi în regiunile extra-carpatice trebuie să fi parcurs o evoluţie sinusoidală, de flux şi reflux, de continuitate şi ruptură, aşa cum o demonstrează mai multe aspecte. Cel mai frapant (surprinzător) aspect este numărul foarte redus de materiale creştine, din prima jumătate a secolului al V-lea, datorită incompatibilităţii dintre păgânismul barbarilor şi creştinismul autohtonilor, dar şi contextului istoric nefericit, dominaţia hunilor. Asistăm acum la dispersarea comunităţilor citadine din stânga Dunării, încetarea existenţei unor episcopii sud-dunărene, distrugerea bisericilor (lăcaşurilor), diminuarea legăturilor cu centrele creştine din sud-vest, prin instalarea vizigoţilor în Illyricum şi a controlului teritoriilor din zonă de către huni.
Reculul creştinismului în nordul Dunării (375-453) nu înseamnă o întoarcere la păgânism, ci o bulversare a organizării bisericeşti, o restrângere a contactelor între comunităţile creştine, o reducere drastică a obiectelor creştine. Cu toate acestea, viaţa creştină nu este complet anihilată, au existat, totuşi, condiţii pentru o continuitate a dezvoltării ei. La est şi sud de Carpaţi, în ciuda informaţiilor scrise (literare) care vorbesc despre impactul catastrofal al migraţiei hunilor asupra autohtonilor (vezi Ammianus Marcellinus, Istoria romană, Bucureşti, 1982), descoperirile arheologice au arătat prelungirea unor aşezări şi necropole de tip Sântana de Mureş, în Basarabia şi Moldova, până în prima jumătate a secolului al V-lea. Aceeaşi persistenţă a aşezărilor şi necropolelor în provincia Dacia, unde unele oraşe de pe malul Dunării au supravieţuit până la marile atacuri hunice din anii 441, 443, 447, în acest fel, continuitatea nucleelor creştine este confirmată. Episcopiile din sud-vestul Daciei au întreţinut contacte cu bisericile creştine din stânga Dunării până la „apogeul lui Attila” (449-450). Apoi, existenţa legăturilor de comerţ din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luaţi de huni şi toleranţa faţă de ei în „mediul barbar” din nordul Dunării au fost căi de menţinere a legăturilor între oamenii creştinătăţii dunărene şi de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luaţi din sud au fost adevăraţi „apostoli” (misionari) în nordul Dunării.
Dar, pe de altă parte, invazia şi constituirea confederaţiei hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană şi iraniană, în spaţiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creştinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns şi alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval, cei mai mulţi germani erau păgâni. Impactul acestor neamuri, încă păgâne, asupra creştinismului autohton nu poate fi evaluat, dar nu trebuie neglijat, păgânismul acestora (alani şi germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmaţi, vizigoţi). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare şi interferenţa cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creştinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată şi contribuţia credinţelor vechi dacice şi romane, prezente mai ales în mediile rustice.
Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viaţă rural şi începutul uniformizării civilizaţiei şi spiritualităţii locale. Menţinerea în lexicul limbii române a unor vocabule de origine prelatină, precum balaur, bală („monstru”), ghionoaie, moş (Ajun, Crăciun, Gerilă), moşi, moaşe, năpârcă, gogă („strigoi”, moroi, vampir), noian (de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf („duh de mare”), vatră, zgripţor (animal fantastic, înaripat), zgripţuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecinţă a unor semnificaţii avute de aceste cuvinte în mitologia, credinţele şi superstiţiile autohtonilor, perpetuate după creştinare. În plus, convieţuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creştinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte şi interferenţe spirituale, dar şi accentuarea diferenţelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus – christianus, iar barbarus – paganus, romanitatea şi creştinismul unei părţi a populaţiei nord-dunărene au constituit elemente de individualizare şi personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creştin era opus lui păgân (necreştin, necredincios).
Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic şi militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie şi de Jos, a dus la instalarea unei perioade de linişte, a deschis o etapă nouă în istoria spaţiului nord-dunărean, pe plan istoric şi religios. Continuarea răspândirii creştinismului în sânul populaţiei din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită „roirii” unor comunităţi în apropierea vechilor oraşe sau în alte zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creştinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualităţii etnice, lingvistice şi religioase, dar şi o cale de integrare a celor de altă credinţă sau etnie. Paradoxal, migraţiile barbare s-au soldat cu triumful romanităţii creştine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoştea sub Justinian mari reuşite, epocă de reafirmare a superiorităţii romane prin valorile creştinismului, latinofonii creştini nord-dunăreni au fost adevăraţi „apostoli” anonimi printre păgânii alături de care convieţuiau. Pierderea specifităţii obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie şi a celor sarmatice în nord –vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creştinarea acestor populaţii de către romanici, aceeaşi realitate a stat şi la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, şi a slavilor, după secolul VII.
Acest impuls intern n-ar fi fost posibil fără suportul reprezentat de Imperiu, redevenit după 450, singura putere politică şi principalul focar de civilizaţie la Dunărea mijlocie şi de jos. Refacerea aşezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificaţiilor şi altor cetăţi de pe malul stâng, instalarea unor garnizoane, stăpânirea unor puncte nordice, reluarea schimburilor comerciale, circulaţia monetară şi cea umană, legăturile între creştinismul nordic şi cel sud-dunărean au dus la pătrunderea masivă a creştinismului în nordul Dunării, în regiuni încă păgâne până atunci. Restaurarea scaunelor episcopale pe malul drept, înfiinţarea altora în Scythia Minor (Dobrogea), reorganizarea bisericească a Illyricumului, prin înfiinţarea, în 535, a arhiepiscopiei Justiniana Prima, dependentă de Roma, sub oblăduirea căreia se aflau comunităţile din nordul Dunării, statuarea, în 545, a poziţiei privilegiate a patriarhiei de Constantinopol în Imperiul creştin.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
9 mai 2019