România în al doilea război mondial (1939-1945)
Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944). După înlăturarea Legiunii şi instituirea regimului militar Antonescu, un val de arestări şi procese s-au abătut asupra Legiunii, mai ales asupra celor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941. Unora din legionari li s-a oferit posibilitatea reabilitării „post-mortem”, o măsură cinică de executare a unor adversari politici. Urmăriţi în permanenţă de organele autorităţilor antonesciene, legionarii îşi vor continua până în august ’44, existenţa politică şi fizică, în ţară sau în afara ei. Comunicatul oficial dat după încheierea evenimentelor din ianuarie, menţiona că armata a înregistrat 21 de morţi şi 54 de răniţi, în Bucureşti s-au înregistrat 236 de morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie, 117 de morţi şi 73 de răniţi.
Guvernul Antonescu, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din 25 de militari şi 8 civili, nu a avut un caracter politic, ci a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului, după eliminarea de la putere a Legiunii. Au avut loc şi două plebiscite, unul în martie şi altul în noiembrie 1941, care, oficial, au aprobat politica generalului. Regimul Antonescu era unul autoritar, care nu îngăduia nici un fel de manifestare politică. În februarie 1941, a fost reînnoită interdicţia funcţionării partidelor politice. Antonescu a iniţiat măsuri de consolidare şi organizare a statului. Prin Decretul-lege, din 6 februarie 1941, erau reprimate acţiunile ce puneau în primejdie existenţa şi interesele statului, iar prin Decretul-lege, din 18 februarie, erau militarizate instituţiile şi întreprinderile de stat. Un decret-lege, din 3 mai 1941, pedepsea specula ilicită şi sabotajul economic. A urmat un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război. Măsurile represive ale regimului Antonescu au vizat mai multe aspecte. După ianuarie 1941, au fost arestate 9.300 de persoane, majoritatea legionari, doar în Bucureşti. Tribunalul militar Bucureşti a pronunţat peste 1.800 de condamnări, dar în mai 1941, cei cu pedepse uşoare, peste 1.000 au fost graţiaţi. Alţi legionari au fost trimişi în batalioane de pedeapsă de pe front. Autorii uciderilor legionare au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi (col. Ştefan Zăvoianu din Poliţia Legionară). Comuniştii au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, un număr de 1.200 de persoane şi în Transnistria, un număr de 690.
Conform decretului regal, din 6 septembrie 1940, generalul Antonescu deţinea toate puterile în stat, iar regele Mihai avea următoarele prerogative: era capul armatei, avea drept de a bate moneda, de amnistie şi graţiere, conferea decoraţii, numea pe primul-ministru. Pentru Antonescu, regele era doar un simbol, el trebuia ţinut departe de problemele statului, limitându-se la semnarea decretelor-legi ale Conducătorului (Antonescu) şi la vizite protocolare, prezenţe episodice pe front. Regele era informat individual despre evenimentele politice-el a aflat în ultimul moment despre intrarea României în război şi despre starea de război cu Anglia şi SUA.
Generalul Antonescu îşi definea guvernarea ca un „regim autoritar”. În statul autoritar antonescian, instituţiile fundamentale erau: familia, şcoala, biserica, magistratura, armata-sinteza unui popor. Statul era dirijat şi la fel presa, învăţământul, iar cenzura era atotprezentă. Regimul Antonescu era antisemit, el a aplicat purificarea etnică prin deportarea şi internarea în lagăre în Transnistria, a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. A internat în lagăre pe evreii dintre Nistru şi Bug, iar numărul victimelor a fost destul de ridicat.
Politica externă. Relaţiile româno-germane (1940-1944). Garanţia acordată de Germania şi Italia, la 30 august 1940, avea şi un tăiş antisovietic, perceput la Moscova. România reprezenta pentru Germania o însemnătate strategică aparte, ca bază de atac împotriva Rusiei comuniste. Pentru Germania, generalul Antonescu era piesa cheie în conducerea politică a României. În noiembrie 1940, Antonescu a făcut vizite în Italia, unde a avut convorbiri cu Mussolini şi în Germania, pentru convorbiri cu Hitler. Antonescu a reuşit în cursul acestor discuţii să obţină încrederea şi simpatia Führer-ului. Rezultatul a fost aderarea României la Pactul Tripartit, semnat la Berlin, în 23 noiembrie 1940. Hitler a decis, în perspectiva războiului împotriva Rusiei sovietice, trimiterea unor misiuni militare germane în România, de uscat şi de aviaţie, ca urmare a cererii făcute de Antonescu, la 17 septembrie şi la 12 octombrie. În România au sosit, în octombrie 1940, primele unităţi militare germane. Aceste trupe germane trebuiau să apere zona petrolieră, să contribuie la instruirea armatei române şi, în cazul unui atac rus, să ajute alături de trupele române la apărarea teritoriului ţării.
Prezenţa militarilor germani în România era considerată de generalul Antonescu ca un scut împotriva Rusiei comuniste, menite să asigure securitatea frontierelor româneşti. La Moscova, trimiterea, fără consultarea ei, de unităţi germane în România era considerată o nouă acţiune ostilă la adresa Rusiei şi intereselor ei la Dunărea de Jos. Pentru a testa reacţia României şi a Germaniei mai ales, Rusia sovietică a ocupat, în octombrie-noiembrie 1940, mai multe insule româneşti de pe braţul Chilia. După vizita la Berlin, Antonescu declara că Germania are interese mari la gurile Dunării şi nu va ceda înaintea Rusiei. Hitler, în timpul discuţiilor cu Molotov la Berlin, din noiembrie 1940, a respins revizuirea garanţiei acordate României, legată de revendicările Moscovei asupra sudului Bucovinei. După negocierile de la Berlin, unde Molotov a încercat să obţină acordul germanilor pentru introducerea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, relaţiile dintre Germania şi Rusia erau tot mai încordate. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva 21, care se referea la declanşarea unei campanii militare împotriva Rusiei până la 15 mai 1941; era prevăzută şi participarea armatei române cu trupele sale de elită la Operaţiunea „Barbarossa”. După atacarea Greciei de către Italia, în octombrie 1940, a apărut o nouă sursă de tensiune în Balcani, rezolvată de Germania prin acţiunea militară împotriva Greciei şi Iugoslaviei, din aprilie 1941.
După ocuparea celor două ţări (Iugoslavia şi Grecia), în perspectiva unei reconfigurări politico-teritoriale a Balcanilor, guvernul român (Mihai Antonescu) a ridicat problema românilor de pe valea Timocului şi a celor din Grecia şi Iugoslavia. În memoriul înaintat, la 23 aprilie 1941, de Mihai Antonescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti, Killinger, el spunea că: „România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-estul Europei”. Propunerea era nerealistă, conjuncturală, rămasă fără urmări. Tensiunea dintre Germania şi Rusia creştea tot mai mult. În aprilie 1941, informat despre pregătirile de război ale Germaniei, Stalin a răspuns prin gesturi de bunăvoinţă faţă de România şi Finlanda, cu intenţia de a încerca să separe cele două ţări de Germania, gesturi ignorate de generalul Antonescu.
La 12 iunie 1941, la întrevederea de la München, Hitler l-a informat pe Antonescu oficial despre atacul asupra Rusiei, despre care Antonescu avea totuşi informaţii, sursa sa fiind generalul Hansen şi mareşalul Göring. Antonescu i-a vorbit lui Bossy, ministrul României la Berlin, despre obiectivele sale în războiul apropiat: „vom obţine nu numai ceea ce am pierdut (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), ci şi pe românii transnistreni. Bugul trebuie să ne fie frontieră pentru a recupera populaţia româneasca de dincolo de Nistru şi marele port al Odessei; odată acest spaţiu curăţat de jidani (evrei) şi de ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recunoaşterea acestor achiziţii (teritorii)”. Aceste obiective puteau fi atinse dacă Germania câştiga războiul şi accepta revendicările României. Nu au existat discuţii prealabile între Germania şi România privind obiectivele guvernului român în războiul din Est însă, la întâlnirea din 12 iunie, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că, la sfârşitul războiului, „România va primi despăgubiri” teritoriale. Antonescu declara că România şi-a legat soarta de Germania şi ea n-ar putea rămâne inactivă într-un război dintre germani şi ruşi.
Colaborarea militară dintre Germania şi România s-a stabilit surprinzător de repede într-un război nebănuit de dificil, iar Antonescu s-a asociat Germaniei, cu o uşurinţa incredibilă, fără un prealabil tratat de alianţă bilaterală, singura obligaţie contractuală fiind aderarea României la Pactul Tripartit. Convins că loialitatea României faţă de Germania va duce la recuperarea Transilvaniei de Nord (obsesia sa), Antonescu a angajat armata română până la Stalingrad. Generalul a comis greşeala de a pune războiul înaintea politicii, iar rezultatul a fost un grav eşec.
La 22 iunie 1941, printr-o Proclamaţie către ţară („Ostaşi, ordon: treceţi Prutul!”), Regele Mihai şi Generalul Antonescu au anunţat începerea „războiului sfânt” alături de Germania, pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de sub ocupaţia rusească bolşevică. După ce a încredinţat vicepreşedintelui Mihai Antonescu conducerea guvernului, generalul Antonescu a preluat conducerea supremă a grupului de armată germano-român din Moldova, şi a plecat pe front cu trenul său oficial „Patria”, unde se afla Cartierul General Mobil al Marelui Stat Major român.
Generalul Antonescu a angajat în războiul din est 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, şase brigăzi speciale şi 672 de avioane. Dintre aceste forţe, o parte însemnată se afla sub comanda directă a Armatei 11 germană. Forţele româno-germane erau încadrate în Grupul de armate „General Antonescu”, care la rândul lui era subordonat Grupului de Armate Sud. Forţele româno-germane erau împărţite în trei: la nord, Armata 3 română, la centru, Armata 11 germană şi la sud, Armata 4 română. Din cei 1,1 milioane de oameni mobilizaţi ai armatei române, 39.506 erau ofiţeri, 57.000 subofiţeri şi peste un milion soldaţi, însă doar 325.685 de militari erau încadraţi în mari unităţi angajate în luptă. În perioada 22 iunie-2 iulie 1941, s-a desfăşurat „bătălia aşteptării” („aşteptare strategică”) în cursul căreia trupele româno-germane au organizat acţiuni de luptă, prin incursiuni în dispozitivul rusesc şi au constituit capete de pod peste Prut. În aceste zile de la începutul ostilităţilor, aviaţia rusă a bombardat Bucureştii şi Ploieştii, dar fără succes. Aviaţia româna a bombardat Chişinăul şi Cetatea Albă.
La 2 iulie 1941, a început ofensiva generală pe frontul românesc, lupta fiind deschisă de Armata 11 germană, care avea în componenţă şi militari români. Armata 3 română, comandată de generalul Petru Dumitrescu, a eliberat ţinutul Herţa, Bucovina de Nord împreuna cu Corpul de munte român, comandat de generalul Gh. Avramescu şi la 5 iulie a ocupat oraşul Cernăuți – reuşită care a provocat un mare entuziasm în ţară. La 8 iulie, cele două unităţi militare româneşti au ocupat Hotinul. La mijlocul lui iulie, în seara de 16 iulie, Divizia 1 blindată română a intrat în Chişinău, urmată de trupele germane ale Armatei a 11-a care a ocupat oraşul.
Apoi, unităţile româno-germane au atins Nistrul Superior şi Mijlociu. În sud, Armata 4 română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, sprijinit de unităţi din Dobrogea, care au trecut Dunărea, a ajuns la 26 iulie la Cetatea Albă şi a atins Nistrul Inferior. Astfel, în decurs de o lună de zile, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost eliberate. În luptele pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, armata română a angajat peste 450.000 de militari şi a suferit pierderi cifrate la 25.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi). Într-un comunicat al Marelui Cartier General Român, se spunea: „Din Carpaţi până la Mare, suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune.”
După eliberarea celor două provincii, problema principală care se punea în faţa României era aceea dacă războiul trebuia continuat şi dincolo de Nistru. Iuliu Maniu, într-un memoriu către Antonescu, din iulie 1941, pleda împotriva continuării războiului pe teritoriul rus: „Nu avem nici un soldat de sacrificat pentru scopuri străine. Trebuie să cruţăm armata noastră pentru scopurile noastre româneşti.” Regele Mihai era şi el împotriva continuării războiului peste Nistru. Generalul Antonescu, convins de victoria germană, a decis să participe la război şi dincolo de Nistru şi a comunicat decizia sa într-o scrisoare către Hitler, la care acesta a răspuns în 27 iulie, mulţumindu-i pentru hotărârea de a voi să ducă aceasta luptă alături de Germania până la capat. În şedinţa guvernului din 5 septembrie 1941, Antonescu spunea: „…în lupta pe care o purtăm, după ce am luat Basarabia, puteam eu să mă opresc?…Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să mi se dea Basarabia”. Încă de la 31 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei, Antonescu declara că „va merge până la capăt” şi că „nu va pune nici un fel de condiţii germanilor şi nu discută această cooperare militară pe un teritoriu”.
După eliberarea Bucovinei de Nord, încă înainte de 26 iulie, Armata 3 română a generalului Puiu Dumitrescu a trecut Nistrul la Moghilev şi a continuat ofensiva spre Bug. Conform misiunii trasate armatei române de Hitler, generalul Antonescu urma să înainteze cu unităţile sale în spaţiul de la sud-vest de Bug, deoarece apărarea şi administrarea militară a ţinuturilor ucrainene de la vest de Bug revenea românilor. La 6 august 1941, a avut loc o întâlnire între Hitler şi Antonescu, în care au fost precizate şi extinse atribuţiile guvernului român în Transnistria, iar Antonescu s-a oferit să pună la dispoziţie, în ajutorul armatei germane 15 divizii româneşti în spaţiul dintre Nistru şi Nipru. Mai mult decât atât, unele unităţi româneşti au fost folosite şi dincolo de Nipru!
Un episod însemnat în campania din est, a fost bătălia Odessei. Această bătălie a început la 8 august, iar la 14 august, oraşul a fost încercuit dinspre uscat şi, la 18 august, a avut loc primul asalt general asupra Odessei, efectuat de către Armata 4 română. În urma pierderilor suferite, la 24 septembrie, mareşalul Antonescu (în august ’41, el fusese înaintat în grad) a cerut sprijinul germanilor. Generalul Ciupercă a fost înlocuit la conducerea Armatei 4 română de generalul Iacobici. Sub presiunea armatei române, a bombardamentelor aeriene germane, la 16 octombrie 1941, Odessa a fost evacuată de ruşi, iar armata română a intrat în oraş. La 22 octombrie, în urma unei explozii asupra clădirii comandamentului român din Odessa, 135 de militari români au fost ucişi. Au urmat represalii ale armatei române (472 de persoane au fost executate). România a angajat la Odessa peste 380.000 oameni şi a înregistrat pierderi de 90.000 de oameni (morţi, răniți şi dispăruţi).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
9 Martie 2020