România în al doilea război mondial (1939-1945)
În vara anului 1939, România urmărea cu speranţă şi nerăbdare negocierile politice şi militare dintre Anglia, Franţa şi Rusia sovietică de la Moscova. În aceste luni, România lua în calcul un pact de neagresiune cu Rusia sovietică, prin intermediul Turciei, care însă nu s-a realizat. La 22 august, convorbirile dintre Anglia, Franţa şi Rusia s-au întrerupt brusc, iar a doua zi, la 23 august 1939, lumea a aflat cu consternare că a fost semnat Pactul de neagresiune între Germania nazistă şi Rusia bolşevică. Pactul conţinea un protocol adiţional secret, care prevedea delimitarea „sferelor de interese” ale Germaniei şi Rusiei în zona cuprinsă de Marea Baltică şi Marea Neagră. Acest acord între cele două puteri a provocat uimire în Occident, iar în România el a produs un adevărat şoc. Prin semnarea acestui pact, între cele două puteri continentale, România era condamnată. Surprinse de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, Anglia şi Franţa au acceptat în sfârșit riscul unui război cu Germania, dar fără a fi pregătite sub aspect militar. La rândul ei, Germania, după ocuparea paşnică a Austriei şi Cehiei (Slovacia devenise stat independent), a decis, în aprilie-mai 1939, o acţiune militară împotriva Poloniei, care nu vroia să cedeze Coridorul şi Danzig-ul. Pactul din 1939 a ridicat Rusia sovietică la rangul de putere europeană, apoi mondială, după 1945.
După încheierea pactului sovieto-german, posibilităţile de acţiune ale României s-au redus drastic. Izolarea sa internaţională a intrat în faza finală. Factorii politici romaneşti, Carol, Călinescu, Gafencu, constatau că situaţia României este „foarte gravă”. După atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, şi declaraţia de război a Franţei şi a Angliei din 3 septembrie, guvernul român a decis, la 4 septembrie, să adopte o „atitudine paşnică” faţă de toate statele. Mai târziu, Consiliul de Coroană, convocat în acest scop a hotărât, la 6 septembrie 1939, „observarea strictă a neutralităţii”.
Perioada neutralităţii declarate (septembrie 1939-28 mai 1940) a fost, în esenţă, favorabilă aliaţilor franco-englezi şi victimelor agresiunii. Această neutralitate nu a însemnat pasivitate, ci a fost una activă, condiţionată şi prevăzătoare. România s-a proclamat neutră, dar nu în orice împrejurare şi pe vecie. Această atitudine a României a fost remarcată în relaţiile cu Polonia, atacată de cei doi agresori, Germania şi Rusia. Romania a îngăduit tranzitul de material de război pe teritoriul său, evacuarea tezaurului polonez şi a deschis graniţa sa pentru refugiaţii civili şi militari şi autorităţile statului polonez. Germania şi Rusia erau nemulţumite de atitudinea României faţă de statul polonez în curs de lichidare.
După aceste evenimente, izolarea politică a României s-a menţinut, însă, atâta vreme cât războiul în vest continua, speranţele României erau legate de victoria Franţei şi Angliei. Reorientarea politică a României s-a produs la sfârşitul lui mai 1940, când în urma înfrângerii Franţei, factorii politici româneşti au decis abandonarea orientării externe tradiţionale şi promovarea unei politici de adaptare la realitate, de orientare spre Germania. Iluziile României se sfârşiseră şi ea se aştepta acum la tot ceea ce este mai rău. În acest fel, perioada neutralităţii ţării ia sfârşit, iar statul roman este silit să se orienteze spre puterile Axei. După renunţarea la neutralitate, România a urmat o politică de apropiere de Germania, tradusă într-un statut de nonbeligeranţă (28 mai 1940-22 iunie1941). În perioada neutralităţii, România a încercat sa constituie un Bloc al Neutrilor în Balcani, al cărui nucleu îl reprezentau statele din Înţelegerea Balcanică. România a înaintat un proiect de bloc al neutrilor, la 28 octombrie 1939, aliatelor sale, însă proiectul propus de România a eşuat, datorită opoziţiei marilor puteri, a Germaniei şi a Rusiei. După aceasta, România a încercat întărirea alianţei dintre statele ce alcătuiau Înţelegerea Balcanică, dar fără succes. Importanţa petrolului românesc după începutul războiului s-a concretizat în semnarea Pactului petrolului, la 27 august 1940, de către România şi Germania.
Sfârşitul României Mari
Vara anului 1940 a reprezentat pentru neamul românesc unul din cele mai dureroase momente. La începutul verii, România se afla în plină izolare politică, diplomatică şi militară, lipsită de orice sprijin din afară, pândită din toate părţile de mari pericole şi frământată de puternice contradicţii interne (regimul carlist). Încă de la 29 martie 1940, Rusia sovietică anunţa decizia sa de a „rezolva” problema Basarabiei, aşteptând un moment potrivit. După capitularea Franţei, în iunie 1940, eveniment care în România a avut „dimensiuni înspăimântătoare” (Al. Cretzianu), ţara, şocată, înfricoşată, urmărea acţiunile Rusiei. Mai întâi, aceasta a anunţat Germania, la 23 iunie, că s-a decis „soluţionarea” problemei Basarabiei şi a Bucovinei. Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin, datorită pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei. Hitler „a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin şi a hotărât organizarea unei campanii împotriva Rusiei sovietice.
La 26 iunie 1940, la ora 22, Molotov a înmânat ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu, ultimatumul privitor la Basarabia şi Bucovina de Nord. În noaptea de 26/27 iunie, Davidescu a transmis la Bucureşti textul ultimatumului sovietic. Efectul acestui ultimatum la Bucureşti a fost devastator! România a apelat, în disperarea ei, la aliaţii din Înţelegerea balcanică, la Germania (care a îndemnat România să „cedeze” fără luptă), dar în zadar. La 27 iunie 1940, la Bucureşti, s-au întrunit două Consilii de Coroană. În seara de 27 iunie, la ora 23, Molotov l-a convocat pe Davidescu, iar în noaptea de 28 iunie, la 1,25 h, el a primit al doilea ultimatum sovietic, pe care l-a transmis la Bucureşti. La 27 iunie 1940, la 12h, s-a întrunit primul Consiliu de coroană, cu participarea a 27 de miniştri şi consilieri regali: 11 au votat împotriva ultimatumului, 10 pentru, iar ceilalţi au propus discuţii. Urdăreanu a propus şi Consiliul a decis mobilizarea armatei şi modificarea guvernului.
Al doilea Consiliu de coroană a fost convocat la 27 iunie, la 21 h, cu participarea a 28 de miniştri şi consilieri: 19 au fost pentru ultimatum, 6 împotrivă. Schimbarea atitudinii se explică prin datele prezentate de generalii Tenescu şi Ilcuş, conform cărora România nu putea să reziste din punct de vedere militar. La 28 iunie 1940, 11.30 h, s-a decis evacuarea generală a Basarabiei, având drept termen 2 iulie 1940. România a cedat, în zilele de 28 iunie-3 iulie 1940, Rusiei sovietice o suprafaţă de 50.762 km² (Basarabia- 44.500 km², Bucovina de Nord – 6.262 km²) şi o populaţie de 3,7 mil. de locuitori (53% români, 27% evrei, 10% ruşi şi 15% ucraineni). Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la care se adăuga Ţinutul Herţa, a însemnat începutul dezintegrării teritoriului României Mari.
După pierderea Basarabiei şi Bucovinei, la 1 iulie 1940, s-a anunţat oficial că România renunţa la garanţiile anglo-franceze, din aprilie 1939, iar la 4 iulie 1940, s-a constituit un nou guvern, condus de ing. I. Gigurtu, ministru de externe fiind M. Manoilescu. La 4 iulie, România a anunţat orientarea sa politică spre ţările Axei şi la 11 iulie s-a retras din Liga Naţiunilor. Mai grav, la 27 iunie 1940, Bulgaria şi Ungaria s-au adresat Germaniei, pentru a fi susţinute de aceasta în revendicările lor teritoriale faţă de România. La 2 iulie, regele Carol II a trimis o scrisoare lui Hitler, pentru o colaborare mai strânsă cu Germania, însă în răspunsul său, Hitler avertiza că România trebuie să cedeze teritorii Ungariei şi Bulgariei, „condiţie indispensabilă” pentru o pace în Balcani. Carol şi Manoilescu erau dispuşi la negocieri cu cele două ţări, iar guvernul român implora sprijinul moral al Germaniei pentru România în aceste negocieri. La 15 iulie 1940, Hitler recomanda României o înţelegere directă cu Ungaria şi Bulgaria, altfel avertiza că ar putea surveni chiar „distrugerea României”. Rusia sovietică, la rândul ei, sprijinea revendicările Ungariei şi ale Bulgariei şi a concentrat trupe la graniţa României.
La 31 iulie 1940, Hitler a decis ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul, cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra şi să se revină la graniţa din 1878. În acest scop, au început tratative româno-bulgare la Craiova, în 19 august 1940. România a cerut păstrarea oraşului Silistra şi o suprafaţa de 2.000 de km² cu localităţile Balcic, Caliacra şi Cavarna, unde trăiau 37.000 de romani şi 14.000 de bulgari, dar Bulgaria a respins categoric propunerea. Tratativele de la Craiova au decurs într-o atmosfera încordată, delegaţia română fiind condusă de Al. Cretzianu. La 23 august 1940, a avut loc Consiliul de coroană în legătură cu tratativele desfăşurate cu Bulgaria şi, în final, sub presiunea Germaniei, România a semnat Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, prin care ceda Bulgariei sudul Dobrogei.
În paralel cu discuţiile privitoare la Dobrogea, la 16 august 1940, au început la Turnu Severin, tratativele româno-ungare referitoare la pretenţiile teritoriale faţă de România. Negocierile au fost dificile, datorită pretenţiilor exagerate ale Ungariei, care solicita un teritoriu de 68.000 de km² cu o populaţie de 3,9 mil. locuitori. România propunea un schimb de populaţie şi mici rectificări de frontieră. Eşecul tratativelor, la care s-a ajuns curând, l-a determinat pe Hitler să intervină personal pentru rezolvarea situaţiei şi, la 27 august, cu mâna sa, a stabilit graniţa româno-ungară. Apoi, reprezentanţii României şi Ungariei au fost convocaţi la Viena, la 30 august, pentru un arbitraj, reprezentanţii Germaniei şi Italiei, Ribbentrop şi Ciano, fiind cei doi arbitri.
În noaptea de 30 august 1940, la 3 h, s-a întrunit primul Consiliu de Coroană lărgit pentru a decide asupra arbitrajului de la Viena: 21 s-au pronunţat pentru arbitraj, iar 10 împotrivă. Astfel, încă o dată, România ceda Ungariei, nord-vestul Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.492 km² şi o populaţie de 2,6 mil. de locuitori (50% români şi 37% unguri). „Restul” teritoriului României era garantat de cele două mari puteri, Germania şi Italia. În noaptea de 30/31 august, a avut loc al doilea Consiliu de Coroană, care a acceptat deciziile luate la Viena. Catastrofa naţională din 1940 a însemnat, pentru România, pierderea unei treimi din suprafaţă (99.926 km²) şi a unei treimi din populaţia ei (6.829.547).
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
3 Martie 2020