Unirea Transilvaniei cu România
Intrarea României în război şi pătrunderea trupelor române în Transilvania, în august 1916, a provocat entuziasmul locuitorilor români care întrevedeau în această acţiune înfăptuirea unirii naţionale. Dar autorităţile maghiare au reacţionat cu promptitudine şi duritate la reacţiile fireşti ale populaţiei româneşti. La 31 august 1916 (la trei zile după intrarea trupelor române), într-o circulară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele Transilvaniei, ministrul de interne ungar dădea instrucţiuni pentru ,,ferirea” locuitorilor români de urmările ,,dăunătoare” pe care le-ar putea avea activitatea ,,instigatorilor”. El cerea ,,să se urmărească cu maximă vigilenţă mişcările naţionaliştilor”. Numai în judeţul Solnoc – Dobâca, în 1916, se alcătuise o listă de 179 persoane acuzate de ,,instigare contra naţiunii maghiare şi legilor maghiare”. Prefectul judeţului Braşov era îngrijorat de intensele legături dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania, pe care le aprecia ca fiind ,,prea frecvente” şi ,,dăunătoare”, atât ,,din punct de vedere politic cât şi militar”. El propunea ,,revizuirea tuturor paşapoartelor eliberate şi parţial chiar retragerea lor”, iar pentru intelectualii români să fie eliberată o ,,autorizaţie specială”.
Numai în primele zile, după declaraţia de război a României, au fost reţinuţi (ridicaţi) aproximativ 10 000 de locuitori români, care au fost deportaţi dincolo de Szolnok, pe Tisza. Alte 400-500 de persoane au fost internate în lagărele de la Taplosulye şi Ostffyajsonyfaja (Destrămarea monarhiei austro-ungare). Numeroase lagăre, precum cele de la Arad, Komardin, Seghedin, Kecskemet, Cseglad, Dobo şi Bihacs, erau neîncăpătoare pentru deţinuţii politici (,,naţionalişti”) ai popoarelor asuprite din monarhie. Cei mai mulţi români erau internaţi la Sopron (Seghedin) şi în temniţele de la Cluj. După intrarea trupelor române, numărul proceselor pentru ,,agitaţie”, pentru ,,trădare de ţară” au crescut apreciabil, condamnările fiind destul de aspre. Numai în septembrie 1916, ministerul de justiţie ungar consemna judecarea a 257 de români, ţărani şi intelectuali. Concomitent cu aceste măsuri represive, au fost luate măsuri de deznaţionalizare forţată a locuitorilor români, 311 şcoli confesionale au fost desfiinţate, iar 1600 de şcoli elementare au fost închise. Aceste acestor măsuri au protestat învăţătorii români ardeleni, cei aflaţi în Regat şi voluntarii de la Darniţa. În parlamentul maghiar, opoziţia liberală cerea retragerea guvernului Tisza.
O dată cu retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, mulţi tineri români şi numeroşi intelectuali (cam 50%) din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov au trecut peste munţi în România. În acelaşi timp, guvernul maghiar cerea autorităţilor militare germane de ocupaţie, un control riguros al cetăţenilor unguri de origine română aduşi din Transilvania de trupele române, pentru că ,,majoritatea dintre ei nu sunt victime ale invaziei româneşti, ci elemente cu totul dubioase, care s-au alăturat de bunăvoie trupelor româneşti în retragere…”. După retragerea acestora, sub pretextul de ,,înaltă trădare”, un mare număr de români (mai ales ţărani şi intelectuali) au fost arestaţi, internaţi în lagăre sau traduşi în faţa curţilor marţiale (vezi raportul lui V. Stoica către legaţia română din Washington). Astfel, printre cei arestaţi se aflau prof. I. Lupaş, internat în lagărul de la Sopron, şi marele compozitor Gh. Dima de la Braşov, care a stat trei ani în temniţă la Cluj, acuzat că a compus cântece iredentiste. Împotriva condamnărilor şi a confiscării averilor celor refugiaţi făcea o interpelare în Parlamentul austriac, deputatul bucovinean Isopescu – Grecul. Rezultatul concret al interpelării a fost anularea condamnării la moarte a unor români din sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu).
Conform unor date incomplete, imediat după retragerea trupelor române, au fost reţinute (ridicate) 293 persoane din jud. Sibiu, 264 din jud. Hunedoara, 205 din jud. Făgăraş, 198 din jud. Braşov şi 134 din Alba Inferioară. Interpelarea din Parlamentul vienez aminteşte că a fost arestat un număr mare ,,de familii româneşti şi peste 6000 de persoane internate, împotriva cărora, în cele mai multe cazuri, s-au pornit şi procese de trădare de patrie” (textul cuvântării lui Isopescu – Grecul în parlament). Mulţi intelectuali şi ţărani erau acuzaţi că au primit cu flori armata română, că au condus (călăuzit) peste munţi soldaţii români şi pe tinerii care voiau să părăsească Ungaria. Din rândurile românilor au fost recrutaţi peste 10 000 de persoane pentru munci de război, fiind ,,mobilizaţi pe loc” la fabricile de muniţii şi armament Ministerul de interne şi cel de război au organizat în cele mai mici detalii supravegherea celor bănuiţi de ,,iredentism” din rândurile categoriilor urbane şi intelectuale române, a radicalilor din cadrul P.N.R. Listele ,,suspecţilor” erau periodic comunicate de prefecţi ministerului de interne, unde era organizată şi o secţie specială a deportaţilor şi viitorilor internaţi români. Majoritatea intelectualilor români erau internaţi în 12-15 comune din jurul oraşului Sopron, numărul fiind de 2000-3000 de persoane.
Pătrunderea trupelor române în Transilvania a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea aşa-numitei ,,zone culturale” la acesteia cu România. În acest fel, au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, unde funcţionau 477 de învăţători, cărora, prin hotărârea din 2 august 1917, a ministrului instrucţiunii Apponyi, li s-a retras ajutorul de stat. În locul şcolilor confesionale, desfiinţate, urmau să se deschidă şcoli de stat în care predarea disciplinelor, în afară de religie, trebuia să se facă în maghiară. În acelaşi timp, a fost votată o lege care prevedea o autorizaţie specială la vânzarea pământurilor în această parte a Transilvaniei. Aceste măsuri au provocat proteste, astfel, ,,România mare”, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria, care apărea la Kiev, protesta în numărul său din 27 iulie 1917, împotriva desfiinţării şcolilor româneşti şi a suprimării presei române din Transilvania. Voluntarii se opuneau şi măsurilor de control asupra şcolilor normale iniţiate de ministerul instrucţiunii ungar, ceea ce-l determina pe I. Agârbiceanu să-şi exprime indignarea faţă de maghiarizarea forţată.
Autorităţile maghiare aveau planuri ,,mari”: apelându-se la ajutorul lui Ugron Gabor, guvernatorul Transilvaniei, omul lui Apponyi, se urmărea colonizarea zonelor româneşti cu ceangăi din Moldova! În acelaşi scop, guvernul Tisza îşi dăduse acordul pentru colonizarea a 20 000 de familii de germani din Rusia în Transilvania, conform aşa-numitului plan Wolff, un fruntaş al saşilor ardeleni.
Mesajul preşedintelui american Wilson, cu privire la soluţionarea problemelor naţionale, adresat părţilor beligerante în decembrie 1916, a avut repercusiuni asupra evoluţiei evenimentelor din Monarhie. După publicarea acestui mesaj, au avut loc două mari acţiuni politice în Austro-Ungaria, mai întâi, pregătirea tratativelor de pace între Triplice şi Antanta, iar a doua, iniţiată de guvernul maghiar, prin care încerca să se demonstreze, cu acele ,,declaraţii de fidelitate”, că românii din Transilvania aspirau să se contopească în (cu) statul naţional maghiar.
Slăbiciunea politică şi militară a Austro-Ungariei era recunoscută, la începutul anului 1917, de Burian şi de succesorul său la ministerul de externe de la Viena, Ottokar Czernin. În această atmosferă tensionată, pe fondul înfrângerii militare a României, a prigoanei împotriva românilor din monarhie, ca răspuns la mesajul lui Wilson, primul ministru Tisza a iniţiat o acţiune diversionistă. Astfel, cu sprijinul mitropolitului (renegat) Vasile Mangra, el avea să redacteze, la începutul anului 1917, ,,un manifest-declaraţie al românilor”, prin care semnatarii îşi declarau loialitatea faţă de guvernul maghiar, manifest semnat de 182 de persoane din rândurile clerului şi ale intelectualităţii din Transilvania. Cu toate presiunile şi ameninţările, Tisza nu a reuşit să convingă conducerea P. N. R. şi pe exponenţii reprezentativi ai mişcării naţionale să semneze manifestul îndreptat împotriva Antantei. Astfel, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Valeriu Branişte, directorul ,,Drapelului” de la Lugoj, dr. Gh. Dobrin din Lugoj. Apoi, au refuzat să semneze Roman Ciorogaru, directorul Seminarului teologic-pedagogic din Arad, deputatul Vasile Demian, prof. dr. I. Lupaş, Nici internaţii români din lagărul de la Sopron n-au vrut să semneze, în schimbul eliberării lor, fiind preveniţi de Ciceo Pop. Singurul care l-a semnat a fost Teodor Mihali, în numele clubului parlamentar, fără a angaja conducerea P. N. R., al cărui lider recunoscut era Iuliu Maniu şi care în momentul acela era pe front, fiind concentrat în armata austro-ungară.
Dar alţi lideri, precum Al. Vaida, care nu semnase totuşi declaraţia, în articole publicate în gazetele oficiale, din august-septembrie 1916, se exprima în favoarea menţinerii monarhiei, ,,întărirea ei plină de vigoare şi ataşarea la ea a regatului român”. Această declaraţie, izolată dealtfel şi probabil lipsită de sinceritate, ca şi poziţia reprezentanţilor guvernamentali, nu putea schimba sensul luptei pentru autodeterminare, nici aspiraţia spre unire.
După izbucnirea revoluţiei democratice în Rusia, în februarie 1917, în monarhie au avut loc acţiuni de protest, la 1/14 mai, muncitorii au organizat manifestaţii, iar în mai multe oraşe din Transilvania s-au desfăşurat demonstraţii. Evenimentele revoluţionare din Rusia au influenţat situaţia din teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină, în condiţiile în care în declaraţia guvernului provizoriu rus se vorbea de ,,pace fără anexiuni şi contribuţii pentru toate popoarele”. Ziarul ,,România”, în articolul ,,Naţionalităţile”, din 9 mai 1917, arăta: ,,această formulă înţelege asigurarea restabilirii integrităţii naţionalităţilor”, iar declaraţia noului guvern rus era compatibilă cu ,,marele principiu al dreptului de întregire şi liberă dezvoltare a naţionalităţilor eliberate”. La întâlnirea de la Kreuznach, din aprilie 1917, puterile centrale îşi disputau întâietatea asupra teritoriilor locuite de români, în contextul luptei pentru autodeterminare naţională. Referindu-se la acţiunile iredentiste, O. Czernin făcea aceste precizări: ,,Este adevărat că în interiorul monarhiei acţionează şi în prezent patru iredente: la Trentin, în Ardeal, în Cehia şi în teritoriile slavilor de sud. Dar nici celelalte state ale Europei nu sunt scutite de o asemenea problemă. Soluţionarea ei, până la urmă, este o chestiune de forţă militară şi ea va hotărî dacă anumite teritorii vor rămâne sau nu în cadrul monarhiei”.
Din rândurile prizonierilor români originari din Austro-Ungaria, aflaţi în Rusia, s-au organizat (recrutat) detaşamente de voluntari, în fruntea acestei acţiuni aflându-se V. Lucaciu, Oct. Goga, O. Tăslăuanu, V. Osvadă ş.a. În urma tratativelor, finalizate în martie 1917, s-a organizat la Kiev corpul de voluntari români de sub comanda generalului C. Coandă. După propaganda desfăşurată în rândurile prizonierilor români pentru unitate naţională, la Kiev s-au organizat primele batalioane de ardeleni care aveau să lupte în rândurile armatei române. În memoriul-manifest din 13/26 aprilie 1917, adresat guvernului provizoriu şi statelor aliate se arăta: ,,Noi corpul voluntarilor armatei române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română de pe teritoriul Austro-Ungariei, foşti prizonieri de război în Rusia, noi care cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă (…), astăzi…cerem cu voinţa noastră nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc, pe care-l vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii (…) Cerem încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta şi a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze”.
Această proclamaţie-manifest a stârnit ecou în cercurile politice externe, fiind cea dintâi manifestare (exprimare) a voinţei de autodeterminare a românilor din Transilvania. Primul batalion (eşalon), alcătuit din 1500 de soldaţi şi ofiţeri, a sosit la Iaşi, la 6/19 iunie 1917, iar la 8/21 iunie, a depus jurământul. Treptat, s-au succedat, din două în două săptămâni, 11 000 de voluntari în Moldova, un număr de patru batalioane fiind reţinute pentru paza unor depozite de muniţii şi alimente ale armatei române. Numărul total al voluntarilor din Transilvania şi Bucovina, care au venit să lupte pe frontul românesc, precum şi al refugiaţilor din aceste teritorii, se ridica la peste 30 000 de oameni. Trei batalioane de voluntari, ataşate regimentelor Corpului I armată, au plecat pe front la 1 august 1917, participând la luptele de la Mărăşeşti. Corpul separat al voluntarilor ardeleni a fost înfiinţat la 17 noiembrie 1917, sub comanda colonelului Olteanu, cu sediul la Hârlău, şi cuprindea trei regimente: ,,Alba Iulia”, ,,Avram Iancu” şi ,,Turda”. Pentru a obţine sprijin în lupta pentru unitate politică, V. Lucaciu şi Vasile Stoica au plecat spre SUA, pentru a informa opinia publică americană, şi pentru a organiza un corp de voluntari alcătuit din români transilvăneni emigraţi, care urmau să lupte în rândurile armatei franceze.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
14 noiembrie 2019