EPILOG
România între 1948-1989
Această linie naţional-comunistă, caracterizată prin independenţă economică, sub forma industrializării rapide şi politică în plan extern a permis României să continue deschiderea spre Occident, prin strângerea relaţiilor economice şi diplomatice cu ţările din această zonă. Astfel, în 1967, România a stabilit relaţii diplomatice cu Germania occidentală şi a menţinut relaţiile cu Israelul după războiul din iunie 1967, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a sosit în România în aprilie 1968, iar preşedintele S.U.A., Richard Nixon a efectuat o vizită, în august 1969. Ceauşescu a impulsionat dimensiunea naţională din politica ţării, a cultivat o atitudine deschisă, liberală, în educaţie şi cultură, prestigiul ţării a sporit. În relaţiile cu Moscova, el a mers mult mai departe în ceea ce priveşte atitudinea sa de independenţă. Încă de la prima sa vizită la Moscova, în septembrie 1965, el a cerut lui Brejnev, succesorul lui Hruşciov, restituirea tezaurului României, predat în 1916-1917, iar în 1966, România a pus în discuţie structura pactului de la Varşovia.
În anul 1967, primul ministru al guvernului român, I. Gh. Maurer, a fost primit la Casa Albă, de preşedintele S.U.A., L. Johnson. Această politică externă, dinamică şi imaginativă, în care a avut un rol ministrul de externe, Corneliu Mănescu (1961-1972), a fost însoţită pe plan intern de o liberalizare accentuată între anii 1965-1971, o politică receptivă la deschidere culturală, toleranţă, de modernizare a societăţii şi de bunăstare pentru cetăţenii ţării. Plenara P.C.R. din aprilie 1968 a reprezentat momentul de vârf al destalinizării în România, a fost înlăturat Alexandru Drăghici ministru de interne, a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu şi au fost promovaţi lideri tineri în conducerea partidului, Dumitru Popescu şi Ion Iliescu.
În februarie 1968, prin reforma administrativă, au fost reînfiinţate judeţele, municipiile şi primăriile, ca unităţi administrativ-teritoriale, autonomia locală făcea primii paşi, regiunea autonomă maghiară a fost desfiinţată şi înlocuită cu trei judeţe locuite majoritar de aceşti etnici, Mureş, Harghita şi Covasna. În domeniul învăţământului, s-au înfiinţat noi universităţi la Craiova, Braşov şi Galaţi. În primăvară 1968, vizita generalului de Gaulle în România aducea un nou prestigiu ţării şi lui Ceauşescu, preşedintele francez a fost primit cu un entuziasm spontan, debordant. Momentul culminant al politicii independente a guvernului român şi a lui Ceauşescu a fost condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, la 21 august 1968. Ceauşescu a sprijinit pe Alexander Dubcek, liderul „primăverii de la Praga“, promotor al politicii „socialismului cu faţă umană“, pentru independenţa sa faţă de Moscova, nu pentru liberalizarea iniţiată acolo. În zilele din 1968, s-a constituit ad-hoc o trilaterală România-Cehoslovacia-Iugoslavia, ce amintea de Mica Înţelegere interbelică. Dinamismul şi deschiderea către lume au continuat şi în următorii doi ani, în august 1969, preşedintele Nixon a venit în România, iar în octombrie 1970, Ceauşescu a vizitat S.U.A. În perioada aceasta, ţara noastră a fost primită în G.A.T.T.(1971), F.M.I. şi B.I.R.D.(1972).
Apoi, oarecum pe neaşteptate, Ceauşescu a decis să renunţe la liberalizarea regimului şi, după o vizită în ţări comuniste din Asia, în China maoistă, în iulie 1971, el a lansat „Tezele din iulie“, un program de revenire la o politică ideologică rigidă, practic, o întoarcere la stalinism. În politica internă, iulie 1971 a reprezentat prima deziluzie pentru români, vor urma şi altele. În plan cultural-estetic, în literatură şi artă, această orientare a avut consecinţe nocive, care s-au agravat în anii ′80. Birocraţia de partid, Securitatea, ideologia vor domina tot mai mult viaţa socială şi politică în anii ′70-′80. Însă Actul final al Conferinţei de la Helsinki, din 1975, sublinia importanţa drepturilor omului în Europa, în Cehoslovacia, este elaborată „Carta ’77”, de un grup de intelectuali, în frunte cu scriitorul dizident Vaclav Havel. Scriitorul Paul Goma aderă la cartă şi în scrisoarea de adeziune, spune textual cehilor: „Voi vă aflaţi sub ocupaţie rusească, noi ne aflăm sub ocupaţie românească.“ După cutremurul din martie 1977, a urmat „cutremurul oamenilor“, după expresia lui Goma, greva minerilor din Valea Jiului, octombrie 1977, constituirea primului sindicat liber, S.L.O.M.R. (1979), din iniţiativa lui Vasile Paraschiv. Relaţiile cu Occidentul încă se menţineau, în 1975, statul român a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A., iar preşedintele american Gerald Ford a vizitat România.
În martie 1974, după retragerea lui Maurer, Ceauşescu a fost proclamat preşedinte al Republicii Socialiste România, de M.A.N., iar din acel moment el a condus singur, concentrând întreaga putere în stat în mâinile sale şi ale familiei. După introducerea dictaturii ideologice, în iulie 1971, a urmat, în martie 1974, instalarea unui regim prezidenţial autoritar, neostalinist, nociv, cu efecte devastatoare în toate planurile. Economia socialistă, birocratizată, costisitoare şi energofagă, a intrat şi ea în declin, în aceşti ani, datoria externă a ajuns în 1980, la 10 miliarde dolari, iar pentru plata ei, populaţia a fost supusă la mari privaţiuni până în 1989. Semnele crizei se înmulţeau, ca şi critica la adresa lui Ceauşescu, la Congresul XII al P.C.R., el este contestat de Constantin Pârvulescu.
Situaţia internaţională se schimba vizibil, preşedintele american Ronald Reagan a lansat, în 1981, Iniţiativa de Apărare Strategică (S.D.I.), iar la Kremlin, în 1985, conducea un preşedinte reformist, Mihail Gorbaciov. Nemulţumirile sociale s-au intensificat, manifestaţii de stradă ale muncitorilor şi studenţilor au loc la Iaşi, în februarie 1987 şi la Braşov, în 15 noiembrie 1987. Concomitent, în anii 80, s-au înmulţit şi acţiunile dizidenţilor deschise de Paul Goma, în 1977, ele au continuat în anii următori, prin prof. Doina Cornea de la Cluj, matematicianul Mihai Botez, istoricul Vlad Geoorgescu, poetul Ion Caraion, Silviu Brucan, veteranul P.N.Ţ. Ion Puiu, inginerul Radu Filipescu, fizicianul Gabriel Andreescu ş.a. Sistematizarea satelor şi demolarea monumentelor istorice, a bisericilor, au provocat alte nemulţumiri şi reacţii negative pe plan extern.
În martie 1989, şase veterani ai P.C.R. au adresat o scrisoare critică lui N. Ceauşescu, în acelaşi timp, poetul Mircea Dinescu, într-un interviu acordat presei franceze, a condamnat aberaţiile regimului, iar alţi scriitori s-au solidarizat cu el, Ana Blandiana, Octavian Paler, Alex. Paleologu. Prăbuşirea regimului comunist era inevitabilă, în contextul intern şi extern al anului 1989. Revolta anticomunistă a izbucnit la Timişoara, în 15 decembrie, în jurul locuinţei pastorului Laszlo Tokes, revolta s-a extins în 16-17 decembrie, armata a tras în mulţime, s-au înregistrat zeci de morţi şi răniţi. La 20 decembrie, Timişoara s-a declarat oraş liber de comunism, iar la 21 decembrie, revolta anticomunistă s-a declanşat la Bucureşti, au căzut alţi morţi şi răniţi, noaptea de 21-22 decembrie a fost dramatică, sângeroasă, patetică, ultima noapte a regimului dictatorial. În ziua de 22 decembrie 1989, ora 12, Ceauşescu a părăsit clădirea C.C. al P.C.R. cu elicopterul. Revolta anticomunistă triumfase. Regimul comunist, care preluase puterea prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, a luat sfârşit în urma unei revolte populare, la 22 decembrie 1989.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
29 mai 2020