Forumul Național Cultural „Brâncoveniana”, din 12 septembrie 2020, organizat de oameni de bine și animat de istoricii George Coandă și Valentina Vasile, merită numai cuvinte de laudă. Gândurile de pioșenie, ridicate spre ceruri din Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, vor ajunge desigur la sufletul lui Constantin Brâncoveanu, ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și al sfetnicului Ianache, ajunși să fie părtași ai patimilor lui Hristos, încununați cu sacra coroană a muceniciei. Scriu aceste sărace rânduri la îndemnul lui Claudiu Dumitrache, cu regretul de a nu putea fi de față la ceremonii.
*
Reconstituirile istoriografice nu concordă niciodată pe deplin cu realitățile de la care pornesc, iar acestea din urmă se situează întotdeauna mult prea departe de legendele și miturile pe care le generează și care incită imaginația urmașilor. Această constatare este evident valabilă și relativ ușor de ilustrat în cazul personalității principelui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) , stins din această viață prin mijlocirea unui martiriu, cu mai bine de trei secole în urmă și devenit sfânt. Istoricii, după menirea meseriei lor, i-au reconstituit epoca și personalitatea, fiind încă departe de realizarea unei imagini complete a aceea ce a fost atunci. Totuși, această imagine, inițiată la scurt timp după moarte, dar statornicită mai ales în ultimul secol și jumătate, cuprinde cinci fațete ale domniei și personalității domnului român, unele evidențiate mai pregnant, altele doar schițate .
Este vorba mai întâi de sacrificiul domnului (martiriul) în numele credinței și al țării sale . După aproape 26 de ani de domnie, în care a știut adesea să înșele vigilența autorităților otomane și să navigheze învingător printre obstacolele interne și externe, domnul cu cei patru fii și cu sfetnicul însoțitor aveau să se lase sacrificați, la 15 august 1714, refuzând salvarea prin abdicarea de la legea românească și credința creștină. Acest sacrificiu sau martiriu în numele valorilor morale și religioase supreme a fost perceput aproape instantaneu ca unul deopotrivă personal și colectiv. Odată cu trecerea în viața eternă a domnului și a familiei sale, era salvată, prin calitatea lui Constantin Brâncoveanu de conducător suprem al Țării Românești, întreaga națiune română, care repudia supunerea în favoarea libertății și umilirea în favoarea demnității. Derularea martiriului în ziua Adormirii Maicii Domnului a sporit taina sacrificiului în numele poporului său – precum făcuse odinioară Mântuitorul vegheat de Sfânta Maria – incitând imaginația populară și dând frâu liber legendei.
O altă latură care a trezit atenția istoricilor a fost politica externă a domnului, calitatea sa de diplomat, de negociator pe nisipuri mișcătoare, într-o perioadă de redimensionare a continentului . Istoricii vorbesc – cu referire la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea – ca despre o epocă de „criză a conștiinței europene” , pricinuită de „trecerea de la mica la marea Europă” . După căderea Constantinopolului sub otomani (1453), era tot mai evident că modelul european de civilizație biruitor era cel occidental (catolic și protestant, concurențial, activ, eficient), în condițiile în care modelul răsăritean (ortodox, contemplativ, defensiv, fatalist) intrase în disoluție și restructurare, sub semnul Islamului. Eșecul celui de-al doilea asediu otoman al Vienei (1683) declanșează prin Reconquista expansiunea spre est a modelului occidental, cu tendința de a cuprinde sub semnul modernizator al acestuia și Țările Române. În paralel, modernizarea după tipicul occidental era inițiată și în Rusia lui Petru cel Mare, prin reformele introduse de către acest suveran.
Astfel, Constantin Brâncoveanu ajunsese să domnească atunci când imperiul sultanilor (căreia Țara Românească autonomă îi era supusă prin relații sui generis de vasalitate) intrase în declin (Dimitrie Cantemir avea să scrie atunci chiar „istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”), pe fondul sporirii forței împăraților romano-germani din Casa de Habsburg și a autorității Rusiei petrine, conduse și ea de un lider (țar) recunoscut de Occident drept împărat. Până la urmă, după cum a perceput din prima clipă Constantin Brâncoveanu, nici slăbiciunea otomanilor și nici avântul recuperator al puterilor creștine dinspre nord-vest și, respectiv, nord-est nu erau atât de ample în realitate încât să justifice și să determine atunci o schimbare radicală a statutului Țărilor Române. Astfel, Brâncoveanu a fost nevoit și capabil să ducă – după formularea plastică a lui Nicolae Iorga – „o politică de continuă observație” , în cadrul existent, neacceptând să devină supusul nimănui. Domnul a oscilat în politica sa externă nu din lipsă de fermitate, ci din realism, adaptându-se rapid meandrelor făcute continuu de marile puteri.
Brâncoveanu a fost portretizat de istorici și ca reformator, ca un prevestitor al politicii de reforme (mai ales fiscale), pe care aveau s-o practice succesorii săi. Dările au fost strânse, în general, de la populație în chip eficient, încât visteria domnului și statului (încă cele două se confundau în mare parte) a fost și a trebuit să fie mereu plină . Domnul era caracterizat ca unul care „știe să tundă oaia până la piele fără ca aceasta să țipe”. Această abilitate, dublată de bogăția personală moștenită și dobândită, ca și de plasarea veniturilor sale bănești în locurile cele mai sigure (la Viena sau la Veneția) i-au adus faima de om foarte bogat, fiind supranumit „prințul de aur”. Cu ajutorul numeroaselor sale pungi cu galbeni (date mai ales sultanului și înalților demnitari otomani), principele român a dobândit succese diplomatice notabile, ajungând să răspundă de soarta țării peste un sfert de secol. Pretinzând descendența din neamul Cantacuzinilor (de spiță imperială bizantină) și al Basarabilor (dinastia fondatoare a Țării Românești) și avându-l drept model pe Sfântul Împărat Constantin – fondatorul Noii Rome – principele român și-a purtat cu fast aproape imperial rangul, pe linia „Bizanțului după Bizanț”, fiind unul dintre cei mai mari ctitori și patroni culturali din istoria românilor . A protejat biserica ortodoxă și cultura bisericească și laică, stimulând școala și tiparul, pictura și arhitectura, artele minore. Mitropoliții Țării Românești se intitulau și atunci – conform tradiției din secolul al XIV-lea – „exarhi ai Laturilor”, așa cum făcea pe la 1700 Teodosie, originar din Transilvania, din Veștemul Sibiului, ilustrând vechiul patronaj pe care întâi-stătătorii de la Argeș (mutați apoi Târgoviște și București) îl dobândiseră de la Constantinopol asupra ortodocșilor din Ungaria și țările supuse coroanei ungare.
De altfel, în Prefața unei cărți de predici duminicale, tipărite la Alba Iulia, se spune direct că Brâncoveanu era „patronașu adevărat al sfintei mitropolii de aici, din Ardeal și a tuturor ce năzuiesc supt a măriei sale milă”. Stau mărturie în acest sens ctitoriile domnului sud carpatin în Transilvania: biserica din Făgăraș, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, bisericile și schiturile de la Recea și Poiana Mărului, Olteț, Sântandrei, Alba Iulia (Maieri), Blaj, Șcheii Brașovului, Zagon, Ocna Sibiului. Pentru geneza solidarității românești moderne, petrecute în acei ani, este grăitoare o epistolă a episcopului Inochentie Micu (greco-catolic), care cerea domnului Țării Românești (un urmaș al lui Brâncoveanu) pe Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari, pentru pictarea iconostasului noii reședințe eparhiale de la Blaj cu imagini făcute „cu mare cuviință și frumoase, precum în Țara Românească, la Cozia sau la Hurezi, se află” .
Biserica de la Hurezi devenise deja prototipul stilului brâncovenesc, modelul așezământului religios pravoslavnic românesc nesmintit, așa cum năzuia să rămână și Biserica românilor transilvăneni, în ciuda unirii cu Biserica Romei.
Principele Constantin Brâncoveanu a dus, chiar dacă nu în chip neîntrerupt, o politică de protejare a românilor din Transilvania , lipsiți de putere politică românească. De fapt, domnul a continuat în Transilvania o politică ilustrată de predecesorii săi și atestată în scris de la Vladislav-Vlaicu și Mircea cel Bătrân, adică din secolul al XIV-lea. Este vorba mai întâi despre stăpânirea de bunuri imobiliare la nord de Carpați sau de Alpii Transilvaniei, cum era numită această porțiune a marelui lanț montan în occidentul Europei. Stăpânirile domnului de la București se concentrează în regiunile Sibiului și Făgărașului, adică acolo unde ducatele Amnașului (Amlașului) și Făgărașului formau „moșia cea dreaptă” a domnilor sud-carpatini în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Este vorba despre moșiile Sâmbăta de Sus (moștenită de la bunicul său Preda), Sâmbăta de Jos, Poiana Mărului, Berivoiul Mic și Mare, Viștea, Drăguș, Șomartin, Pojorta, domeniul Dumbrăveni (cu satele Viișoara, Ernea Săsească, Noul Săsesc și Sudalli), patru sate în comitatul Hunedoara (dintre care se cunoaște Trestia, cu minele de aur de la Băița), Tămășasa, Rucărul, Recea, Bleșor, Sinsora, Rotbav, case la Brașov, pășuni, fânațe, păduri, grădini etc., unele de cumpărătură, altele de danie, altele zălogite sau cu origine necunoscută .
În același spirit, se remarcă privilegiile acordate unor comunități românești din Transilvania. Așa, la 15 noiembrie 1719, principele Nicolae Mavrocordat se adresa „tuturor șcheilor de la Brașov, ca să fie volnici cu această carte a domniei mele a ținere oile lor câte vor avea și să le pască de toamna până primăvara, la Sfântu Gheorghie, când și le duc și ei la munte […] și să n-aibă nici o opreală de la niminea, numai și ei să aibă a-și păzi vitele, ca să nu strice nescai pâini sau livezi sau alte bucate ale cuiva”. Această recunoaștere a dreptului românilor brașoveni de a-și paște turmele la sud de Carpați are vechi temeiuri – spune documentul din 1719 – anume în hrisoave de la Antonie Vodă, de la Constantin Vodă Brâncoveanu, de la Ioan Vodă (fratele lui Nicolae Mavrocordat), înscrisuri pe care „le-am văzut domnia mea [adică emitentul din 1719] în mâinile șcheilor” . Cu peste 300 de ani înainte, voievodul Mihail proceda la fel, pe urmele părintelui său Mircea cel Bătrân, când îngăduia (la 29 mai 1418) locuitorilor din Cisnădie „să pască oricând în munții noștri, cu turmele sau cu oile lor, ca și oamenii noștri pășunile noastre” .
Domnul de la București și-a recrutat oameni credincioși lui din Transilvania, cărturari, soli și oameni politici, precum frații Corbea de la Brașov sau pomenitul mitropolit Teodosie, născut lângă Sibiu. A sprijinit activitatea tipografică în folosul românilor din Transilvania, unde l-a trimis (în Alba Iulia) pe meșterul Mihail Ștefanovici, format în ambianța mitropolitului Antim Ivireanul. Traduceri românești din epoca brâncovenească au fost atestate în Șcheii Brașovului, la Berivoiul Mic, Recea, Făgăraș, Sâmbăta de Sus, în Maramureș (la Săpânța și Strâmtura). Se știe că numai între anii 1712 și 1713 au fost răspândite în Transilvania 80 de cărți tipărite la Târgoviște . Aceste acțiuni erau menite să întărească credința românilor transilvani, amenințați, în ciuda precauțiilor luate la unirea religioasă (1697-1701), de ruperea lor de tradiția răsăriteană. Cronicile românești ale Brașovului din secolul al XVIII-lea ilustrează grăitor acest efort al autorităților și domnului Țării Românești de apărare a unității credinței în Transilvania.
Moartea tragică a domnului și a fiilor săi a stimulat imaginația populară, ducând la circulația în Transilvania a unor versuri și cântece istorice pe această temă. Se cunosc manuscrise din regiunile Sibiului, Blajului, Crișanei și Maramureșului care vorbesc despre „uciderea lui Constantin Brâncoveanu”, cu acuze la adresa „tiranului împărat” (sultanul), pe tema nestatorniciei sorții (fortuna labilis), un adevărat laitmotiv în epocă. Mai târziu, tot în mediile transilvane, s-au jucat piese de teatru popular despre „Constantinul din istoria românilor”, domnul martir ajungând să fie comparat cu Ștefan cel Mare și cu Mihai Viteazul . Cu aceasta, Constantin Brâncoveanu intrase din realitate în istorie și din istorie în legendă. Numele său era rostit de-acum cu pioșenie, aidoma numelor sfinților din calendar, iar faptele sale erau încadrate – de către generația romantică – idealului unității naționale.
Evident, domnul martir, ucis în Bosfor, are și o dimensiune europeană. A fost un principe realist, care a știut să navigheze prin meandrele unei vremi aflate sub semnul trecerii de la umanismul târziu la perioada preiluministă. În Europa, această tranziție a fost denumită de mulți exegeți epoca barocului, demnă de a fi înțeleasă „ca un tip de existență” (Edgar Papu). Cultura și spiritualitatea brâncovenească în general sunt o ilustrare sui generis a noii mentalități baroce, având drept rezultat două împliniri fundamentale în plan politic și cultural: pe de o parte, s-a manifestat ca o reacție de apărare în fața pericolului de anihilare a specificului local din partea dominației otomane, iar pe de alta a marcat o nouă etapă a sincronizării societății românești cu modelul european.
Constantin Brâncoveanu a fost un principe român din spița basileilor de odinioară, dar cu privirea ațintită spre viitor, un viitor imposibil de imaginat fără valorile românești și creștine, care confereau individualitate poporului și statului său în Europa. S-a ocupat de țară ca un bun gospodar, aducător de bogăție, a tratat soarta țării la curțile regale și imperiale vecine cu tenacitate, demnitate și cu rezultate pozitive, și-a îndeplinit cu mare responsabilitate menirea de cap al bisericii și culturii naționale, ocrotind credința și creația, s-a orientat prudent spre Europa – reprezentată mai ales de Imperiul Romano-German și de Imperiul Rusesc – cu predilecție disimulată spre Occident, de unde venea, de-acum la modul evident, lumina (ex Occidente lux). A fost, prin urmare, un om întreg și demn, al unei țări de la porțile Orientului, care visa să fie întreagă și demnă, în marea Europă creștină. Prin gestul final, de sacrificiu asumat conștient, și-a depășit condiția umană, intrând în datină, în legendă și în conștiința poporului său, pe care l-a ocrotit de rele, pregătindu-i viitorul.
––––––––––––––––
Tags: Acad. Ioan-Aurel Pop, Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate