Iubită mamă, iar îți scriu
Deși e-atâta de târziu…
O, mamă, munte de blândețe
Ce frig este aici, și ce tristețe…
Mi-ai fost mereu pe-acest pământ
Și lacrimă și înger sfânt,
Purtându-mă pe-a vieții cale
Pe-aripile iubirii tale.
Mai așteptat ani mulți în prag,
Primindu-mă cu-atâta drag…
Ai strălucit mereu în toate ;
N-ai spus odată nu se poate.
Iar de aveai și tu dureri
Le ascundeai printre tăceri,
Să nu le poarte-n lume vântul,
Să nu le știe nici pământul…
Ai fost speranța mea în zare
Și cea mai sfântă sărbătoare,
Iar când n-am fost copil cuminte
Mai ars cu lacrima-ți fierbinte.
Mai ars cât nu a fost târziu
Spre ați rămâne-n suflet fiu,
Că nu-s sub cer mai tragici spini
Ca fiii deveniți străini.
Și nici un chip al suferinței
Nu are jarul neputinței
Ca cel de dincolo de ramă :
Cum e al tău, iubită mamă.
Ai griji ce zilnic stau la pândă :
De câte ori adormi flămândă ?
În câte nopți n-ai vrea un ceai,
Dar plângi în taină că nu-l ai ?
Azi morții nu i-ai spune nu…
Dar ea nu vine când vrei tu,
La fel, nici fiii tăi nu vin
S-arunce cupa-ți cu venin.
În ruga ta plângi istovită,
Sărmană mamă părăsită !
Iar noaptea, Doamne, va să vie,
Și până-n zori… e-o veșnicie.
Da…morții nu i-ai spune nu,
Dar ea nu vine când vrei tu.
————————-
Ilarion BOCA
5 decembrie, 2017