Aşa a căzut lumina caldă a toamnei pe frunzele arţarilor, frasinilor şi paltinilor de la Putna. Aşa s-au împreunat în frumuseţe galbenul, verdele şi albastrul.
Când iubim ceva, când ni se pare frumos pe lume – să ne rugăm! Din plăcerea de a sta în graţia lui Dumnezeu şi în graţia lucrurilor Lui.
Aşadar, să facem poezie din frunzele aurite ale toamnei. Şi să ne rugăm!
P. Iustin
Să fim cu Dumnezeu… o frunză
Când Nichita spunea
„mai lasă-mă o frunză…”
îşi cerea voie, îşi cerea timp…
pentru poezie.
Adică o frunză
e timpul cât îţi ia
să cunoşti lumea.
Ai timp de-o frunză
să-i iubeşti pe toţi
până la capăt.
Ai timp de-o frunză
să crezi şi să fii nebun.
Cât să nu cadă nimeni
cât să nu moară nimeni.
C-aşa şi-a dat Dumnezeu
timpul
în anotimpuri
ca să-L rugăm
să-L iubim
şi să fim cu El
o frunză.
Ierodiacon Iustin T., 4 octombrie 2019