Oare de ce e atât de greu de pătruns și de trăit Învierea? De ce sensul ei pare că ne scapă, mai ales cand simțim că viața noastră e, în general, în regulă? Când suntem, fie și relativ, mulțumiți de viața noastră… Când vrem să sărbătorim fără să ne punem la îndoială cu ceva, fără să „deranjăm” ceva dinlăuntrul nostru.
Pentru că Învierea ne cheamă să ne „coborâm” în viața noastră. Până la etajul cel mai de jos. Până la acea parte joasă a ființei noastre, până la întunericul nostru, până la ceea ce este, personal, iadul nostru. Căci, lucru minunat, Învierea lui Iisus s-a petrecut mai întâi în Iad, și oamenii de acolo au înțeles mai întâi – înaintea celor de pe pământ – slava și frumusețea Învierii! Iată, în icoanele ortodoxe, accentul cade pe Iisus care-i trage pe Adam și Eva din iad, nu ca în picturile de inspirație apuseană unde Iisus calcă biruitor pe sicriu, cu doi îngeri martori dar cu oamenii… nicăieri. Acea Înviere „ostaseasca”, din etajul de „deasupra” este lipsită de slava cea adevărată și plină de sens pe care o are în etajul „de dedesubt”.
Așadar, Învierea se petrece, cu adevărat, în „underground-ul” vieții noastre. Dacă îi căutam resorturile în păruta stabilitate a vieții noastre cotidiene, în relativa armonie și bunăstare a vieților noastre – nu le vom găsi. De aici și lipsa bucuriei și a sensului Învierii, un gol pe care nu-l pot umple nici rudele, nici mesele, nici nimic… Pentru că este locul lăsat liber în noi de Domnul „privilegiat” pentru Înviere, și pentru nimic altceva.
Dar cum să accesam acest etaj „de jos” al vieții noastre? Când de mult nu mai simțim nimic, și n-am ști ce înseamnă pocainta fără să ne prefacem… Când suntem pătrunși de însemnătatea realizărilor noastre și nu avem prea multe lucruri de care să ne fie rușine. Ei bine, acesta este exact tipul de moralitate „rezonabila” care stinge Învierea!
Ca să primim Lumina, trebuie să coborâm în etajul întunecat al vieții noastre. Și un fel smerit și frumos de-a face asta, și accesibil tuturor, este un gând. Un gând extraordinar, cu o putere de a ne întoarce viața…!
Gândul că viața noastră este, în general, o ratare…
Dar cum să te uiți la viața ta cu acești ochi? Cu alții decât cei cu care ne-am obișnuit până acum? Cum sa-ti repudiezi „succesele” de până acum, cum sa-ti negi reușitele, profesionale, personale, familiale etc. Și, la o adică, de ce, dacă sunt „ale tale”?
Ei bine, prin ochii minunați ai pocaintei, lucrurile se văd cu totul altfel. Prin ochii pocaintei, toate momentele vieții noastre fără El, fără Iisus, se văd ca… ratări! Fie că am absolvit masterate sau doctorate, fie că am condus afaceri, fie că am contribuit la dezvoltarea economiei și binele țării – toate momentele în care nu era Iisus în viața noastră, în inima noastră, toate le vedem ca ratări. În afară de pruncii pe care i-am născut, și de câteva Taine pe care le-am trăit (Cununia, Împărtășania și altele), date toate de Domnul, simțim că un imens 90%, poate, din viața noastră l-am trăit fără El. Fără Iisus în inimă. Bucurandu-ne cu prietenii, poate mulțumind Domnului apoi, felicitandu-ne că am făcut un lucru bun, dar totul în rest petrecîndu-se… în discreta Lui absență.
Fericiți sunt cei care nu cad sub acest 90%. Pe aceia îi știe Domnul. Dar noi, restul, cei care simțim că am trăit o sumedenie de clipe fără prezența Domnului, pentru noi Învierea are sens numai când coborâm în acest „subsol” al vieții noastre, în acest 90% de uitare și de întuneric. Aici ne declarăm înaintea Domnului neputința de a fi fost cu El, rupem titlurile de „succes” ale vietii noastre și lăsăm să cadă acea dulce siguranța în reușitele noastre. Aici ne lăsăm din nou iubiți de Domnul, ne facem iarăși copiii Lui, acceptăm cât suntem de vulnerabili și de ușor de rănit, cât suntem de suferinzi fără El! Aici ne abandonăm viața noastră „de succes”, socotind-o ca de nimic înaintea Domnului, și recunoscând că tot ce s-a întâmplat frumos în viața noastră a fost din Grația Lui! Aici – și asta e minunea – separăm Lumina de întuneric, întunericul punându-l tot pe seama noastră și Lumina toată pe seama Lui. Și atunci, o prefacere măreață se întâmplă în noi! Atunci, fiindcă am coborât în viața noastră risipită și am declarat-o pierdută și am dat-o în mâinile Domnului, atunci Lumina Învierii răsare peste imensa noastră pierdere! Și răsărind, o recuperează pe toată, o reface bună de trăit și de amintit – pentru că acum e fără falsa siguranță, fără impenetrabila suficiență de sine. Acum, viața noastră pierdută am facut-o „infranta și smerită” (Psalmul 50), și Domnul ne-o dă pe toată înapoi – laolaltă cu copii, nepoți, proiecte reușite sau mai putin reușite – cu toate cele pe care, până acum, le separasem de Grația Lui! Acum Învierea s-a petrecut, cu slavă, acolo unde trebuia: în etajul de „jos” al vieții noastre. Și de aici resorturile să fim senini, să o trăim și la „suprafața”, între mese, rude și prieteni… Fiindcă am adus-o de „dedesubt”.
O, dulce înfrângere a inimii în Domnul! Cum de atâtea ori n-am înțeles că Domnul nu avea ce face cu viețile noastre „câștigătoare”… Cum nu am înțeles că noi nu-i dădeam spațiu Domnului să învieze, pentru că îl invitam, mereu, la suprafata vieților noastre, acolo unde eram „OK”, între mese, rude și prieteni! Că nu-i deschideam, niciodată, „subsolul”, mormântul, acel 90% unde stăteau toate absențele și risipirile noastre, unde erau toate suferințele și insecuritatile vieții noastre! De acelea avea nevoie Domnul ca să ne întoarcă în noi înșine, ca să ne facă buni de iubit și frumoși înaintea Lui – nu de tihna inertă a vieților noastre. Căci așa iubește Cine te iubește cu adevărat. Te iubește din punctul cel mai de jos al ființei tale. Acolo se întâmplă Învierea, în toată taina și slava ei!
Doamne, mult ne iubești, nespus de mult! Dacă te cobori în ratarea noastră, pe care ne-am obișnuit s-o numim „viață”. Fă-ne, Doamne, să ne punem ratarea înaintea Ta, fă-ne să ne deschidem „mormântul”, ca să ne găsească și să ne vindece Lumina Învierii Tale!
O Înviere în subteran, o Înviere frumoasă tuturor!
P. Iustin T., 18 aprilie 2020