De ce nu ne „lipsește” viața pe care n-am apucat s-o trăim…? Timpul pe care n-am apucat sa-l cuprindem, cu tot cu lucrurile care erau de făcut…? De ce nu ne lipsește „restul” vieții noastre?
Pentru că, într-un fel minunat, noi ne exersăm Întregul vieții noastre de fiecare dată! În fiecare din părțile Ei, din zilele Ei. E un alt fel de-a spune că „restul” vieții e aici cu noi… Și nu avem pentru ce să ne gândim cu angoasă la bătrânețe. Fiindcă noi, și mai departe, când vom fi „bătrâni”, vom continua să exersăm Întregul vieții și atunci. Poate Întregul va încăpea în noi altfel, dar, oricum, îl vom scoate afară și-l vom exprima în fiecare din acele zile. Vom pune toată viața noastră în micile gesturi, în micile treburi, în micile gânduri… Și toate, toate, vor fi o arătare a Întregului vieții noastre.
Și, bineînțeles, trăim de fiecare dată acest Întreg înaintea Domnului. Ora în care citim o carte e Întregul vieții noastre exprimat în acea oră… Și ora în care muncim sau lucram ceva exprimă parcă tot lucrul vieții noastre. Și ora când trebuie să luăm de mână un copil e toata viața noastră exprimată într-o plimbare. Nu ne lipsește ceva. Căci suntem aici, cu tot ce suntem, înaintea Domnului.
Dar păcatele? Dar greșelile vieții noastre – făcute aseară, alaltăieri, acum 2 luni sau acum 10 ani…? Oare ele nu conțineau „toată” viața noastră? Oare parcă atunci când le-am făcut, nu ne-am pierdut „toată” viața noastră în exprimarea lor…? Ba da. Dar, într-un fel minunat, asta înseamnă că avem să ne luăm „toată” viața înapoi de pe urma lor…! Din moment ce am pierdut-o, parcă, pe „toată”, nu ne rămâne decât s-o recuperăm pe „toată”! Și asta e frumusețea pocăinței! Am pierdut viața noastră înaintea Domnului de atâtea ori. Și ce știm cel mai bine, fiecare dintre noi, e cum am pierdut-o recent, ultima dată… De aceea știm că înaintea noastră e momentul de recuperare a Întregului vieții noastre.
E minunat să știi, să crezi că ora dinaintea ta e ora în care-ti vei lua înapoi toate pierderile vieții tale! Cu viața pierdută cu tot. Că vei primi înapoi zilele greșite ale vieții tale, că nu-ți va mai rămâne decât sa-ti reiei Întregul vieții tale, totalitatea vieții tale într-un ceas al dup-amiezii.
Iar asta, dragilor, înseamnă ca-ti poți trăi viața toată intr-o după-amiază! Că nu te opreste nimic sa-ti exprimi toată viața ta în 2-3 ore în sufrageria ta. Sau în bucătăria ta. Sau – când om avea voie să umblăm din nou – pe aleea ce trece pe la locuința ta…
Acum suntem strâmtorati de această criză. Pe dinafară. Nu avem voie să ieșim, să muncim, poate, să facem prea multe… Dar în restrângerea asta a vieții noastre – nimic nu ne oprește să ne exprimăm, cumva, „toată” viața noastră aici. Să fim tot ceea ce suntem înaintea Domnului. Cu o carte sau ceva de lucru în mână, trebuind să stăm în picioare sau pe scaun, prin bucătărie sau la fereastră, ca bătrâna din tabloul de mai jos… Căci tablourile astea frumoase, meditative, impresioniste sau altfel – nu sunt decât invitații să învățăm să stăm înaintea Domnului, cu o grație și cu o smerenie anume… Să știm să exersăm Întregul vieții noastre în ipostazele zilnice ale noastre.
Așa că, dragi necunoscuți ai Domnului, avem acces nebănuit la totalitatea vieții noastre. La ceea ce înseamnă Întregul vieții noastre! Crizele din afară, constrângerile, nu pot modifica legile vieții dinăuntru. Cu ele ne putem socoti, dar, cumva, tot pe „dinafară” (dacă vrem să o facem). Căci așa ne-a lăsat Domnul fericirea asta, ca ceea ce ne-a luat lumea să nu poată însemna o pierdere a vieții noastre. Pe ea numai noi o putem pierde. Și, fiindcă o putem pierde, o putem recupera, pe toată. Într-un ceas de așezare smerită înaintea Domnului. Și de pocăință.
O, ce frumoasă e pocăința…! Nu e despre pedeapsă. Deloc. E doar despre a ști să stai înaintea unei ferestre…. Și despre a trăi întreaga viață. În fiecare din momentele ei.
Fie să nu ne lipsească nimic!
––––––––
Pr. Iustin T.