Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din când în când, rațiunea, ca să știm să ne gestionam mai bine emoțiile. Ca să nu avem numai reacții „emoționale” și atât…
Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și… la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu „a cui” altă rațiune vom gândi…?
Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea „dumnezeului” lumii fără Dumnezeu – dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului.
Cu toții am auzit de ultimele măsuri, „recomandări” impuse de Ministerul de Interne pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în condițiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: „recomandarea” să „evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință…”.
În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft?
Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului – în care credem că medicament al vieții veșnice – de pe poziția celui care, de principiu, nu crede!
Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României.
Și ce ni se propune/dispune să încălcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire („cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau…”), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați…”.
Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului „exterior”, dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic?
Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul „exterior” al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj… atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă „profanarea” Tainelor – privirea Tainelor din perspectiva celor „profani”. La fel ca și cerința de a „demonstra” ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei.
La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut „aseptic” după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie „sigur”… Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei…
La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm „Medicamentul” ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecătoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e „colectivismul” secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită „ordine publică”.
Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de „răul” nostru… Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin „colectivisme” peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de „colectivisme” din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul „liber-cugetător” nu-l va lăsa să „cugete” decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât „conștiința” ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă.
Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un „aluat” comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest „colectivism” al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni, nu sunt Supermani, și moștenesc și ei fricile, insecuritățile și vulnerabilitățile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă… Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchircește și se incuibează în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună.
Și dacă vrem Supermani, să știm că Supermanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacați si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari… E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine – privat mult timp de dragoste, bârfit, disprețuit – devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie…
Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gândim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de „colectivismele” lumii fără Dumnezeu. Acea „colectivitate” ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra – și, cine știe, poate și un Creator – ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire.
Dumnezeu cu noi!
——————————–
Ierodiacon Iustin T.
9 mai 2020