Când viața-ți gravitează între extreme, adesea la limita vidului, te vezi nevoit să pășești temeinic în lăuntrul sinelui, ori, dacă nu ți-au pierit resursele, joci o carte nouă în arena vieții. Ultima? Nu, speri, natural să nu-ți fie capăt de drum, măcar că motivația ți s-a împuținat! Un poker abrupt, unde miza are sens doar dacă există un strop de șansă să te adăpi plenar din izvorul vieții…
Și totuși, cum ar fi ca, întru-un spațiu temporal grizonat – după ieșirea matusalemică din adolescență – să cauți o prezență feminină, care ți-a aureolat blond un ceas din clepsidră? Firește, ești ușor idiot, dacă nu ți-ai pavat strategic calea de atac… Un simplu nume, nemodificat de starea civilă, înseamnă țintă sigură doar pentru naivi. Vânătorii experimentați adoptă jocul pragmatic al unei așteptări (doar) aparent fără conținut – vorba de dragul vorbei – și se poziționează în funcție de mișcarea prăzii. Dacă distanța ori terenul nu le sunt aliați, nu slobozesc săgeata. O păstrează pentru momentul de grație, dacă se va ivi clipa de vulnerabilitate…
Ucraina – Donbas – Țarul Putin/Kremlin/Federația Rusă – SUA, pe de o parte, Taiwan – Xi Jinping/Beijing/China – SUA, pe de alta. Doi președinți care-și caută feroce… blonda…
Harta geopolitică și geostrategică a lumii arată limpede că omenirea este la un pas de contactul cu o lavă incandescentă, scuipată generos de doi vulcani: zona Ucrainei de Est și cea de Sud, la granița cu Rusia, în spațiul european, și, în spațiul asiatic, Marea Chinei de Sud și Sud-Estul Chinei, cu bijuteria numită Taiwan, provincia insulară a Chinei tradiționale, începând cu anul 1949. Despre ambele zone am mai făcut vorbire. Ce elemente de noutate au ieșit la lumină? Regimul lui Xi Jinping, care și-a cristalizat ferm bazele domniei pe viață, a intensificat eforturile de a tăia punțile de comunicare economico-politice ale Taipeiului (capitala provinciei Taiwan) cu restul lumii. Disputele cu Lituania, după ce balticii au ajuns la un acord cu Taiwanul pentru deschiderea ambasadelor la Vilnius și Taipei, ca și avertismentul Beijing-ului la adresa Cehiei și Slovaciei – din preambulul vizitei ministrului de externe din Taiwan în cele două țări – sunt argumente palpabile. Va reuși Xi Jinping să izoleze geopolitic Taiwanul? Aceasta e miza puterii de la Beijing, nu confruntarea militară directă! În clipa în care se va asigura că sprijinul american face ravagii doar în zona stearpă a retoricii, presiunea pe care-o va exercita asupra Taipeiului va fi de tip anaconda – neutralizarea adversarului prin sugrumare cu funia fricii.
Să nu uităm că Xi Jinping are deja 68 de ani, iar obiectivul „O singură Chină” vrea să-l atingă în timpul vieții, nu să-l paseze viitorului. Doar astfel poate fi continuatorul strălucit al lui Mao Zedong, părintele Republicii Populare Chineze! Va rata Xi acestă oportunitate istorică, un nou salt înainte? Cu siguranță NU! Cu ce preț însă?! Nimic nu e prea mult pentru țelul suprem. Totuși, folosirea forței armate, care poate genera un carnagiu, e ultimul argument pe care strategii militari chinezi îl vor lua în calcul. Dacă nu e o victorie fulger pentru Beijing, confruntarea cu insularii poate fi începutul sfârșitului pentru regimul comunist. E ca și cum biruința amară a perșilor asupra spartanilor, la Termopile, urmată de dezastrul de la Plateea (sec. V î.Hr.), s-ar rostogoli astăzi în oglindă, la scară gigantică, asupra echilibrului interstatal planetar. Puterea de la Beijing știe că fie învinge rapid, fie riscă să devină pradă – hăituită nu doar de Occident, ci și de statele din jur –, într-un conflict mondial cu o finalitate tragică pentru viața pe Pământ. Și, dacă va mai rămânea ceva după dezastru, omenirea va păși într-o nouă eră – fără măscuța supușeniei! – nu înainte de un proces similar cu cel consemnat la Nürnberg, în anul 1946, când învinșii au plătit prin spânzurare.
În cealaltă parte a lumii, metresa rebelă – țara construită din capturarea cinică a unor teritorii la destrămarea Imperiului Roșu, acum trei decenii – pare că joacă la cacealma cu Țarul Putin. N-are niciun pește veritabil, care să-i susțină protector blonda numită Donbas, dar își dezvelește agresiv sânii într-o luptă inegală! Țarul vrea mai mult decât achiziția de lux, Crimeea, din anul 2014 – o halcă zdravănă din Ucraina de Sud, care să obtureze accesul hoholilor la Marea Azov și la Marea Neagră. Ar fi o lovitură geostrategică formidabilă pentru Kremlin, care-ar lipi tentaculele terestre ruse de flancul estic al spațiului NATO! Se poate?!
DA! Occidentul nu-și permite o confruntare directă cu Federația Rusă într-un spațiu străin de NATO! Va boicota economic Rusia, sporind astfel dependența financiară a ursului de foamea de resurse a gigantului Asiei de Est… Acum însă, Kremlinul așteaptă o lovitură de palat ori niște proteste sociale, dirijate, care să destabilizeze Kievul, și jocul se sfârșește – o altă blondă își pierde scrobeala.
De parcă n-ar fi destul, un alt punct fierbinte de pe Glob, în Orientul Mijlociu, tinde să devină – grație Iranului – un pol de putere cu drepturi depline la masa actorilor dominanți. Ambițiile nucleare ale Republicii Islamice Iran au intrat într-o nouă eră, începând cu iunie 2021, când Ebrahim Raisi, ultraconservator critic la adresa SUA și a Occidentului în general, a câștigat alegerile prezidențiale în detrimentul lui Hassan Rouhani, un lider moderat, jurist și teolog de marcă, care a condus țara între anii 2013 – 2021. Administrația americană condusă de Joe Biden ar vrea s-o dea la pace cu Teheranul: opriți programul nuclear și vă ridicăm sancțiunile introduse de Donald Trump în anul 2018! – e mesajul subliminal.
Va ceda teocrația islamică iraniană de la Teheran? NU! De ce? A cincea țară ca mărime din Asia și a doua din Orientul Mijlociu, cu rezerve uriașe de gaze naturale și petrol, cu o poziție geostrategică de invidiat, unde 85 de milioane de locuitori sunt uniți în jurul Liderului Suprem religios (Ali Khomeini), nu poate fi înfrântă precum Irakul lui Saddam Hussein, unde suniții săi erau minoritari când a venit potopul american, în anul 2003, șiiții fiind primii care l-au trădat pe dictator… Un ultim argument, istoric, susține afirmația că Iranul nu poate fi oprit: moștenirea persană, prima superputere a lumii își are rădăcinile în Iranul de azi! Firește că nu poate fi vorba despre o glorie precum cea din vremea lui Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid/Persan, însă raportarea la înaintași îi determină pe iranienii de astăzi să-și urmeze neclintit aspirațiile.
Noi, românii, la nivel statal, nicio noutate, rămânem statornic orbeți în plan geopolitic și geostrategic, facând tot ce se poate pentru a irita steril Kremlinul și a evita relațiile comerciale solide cu China. Doi giganți pe care doar naivii îi pot ignora! Chiar nu pricepe nimeni din statul român că o ușoară delimitare diplomatică de Ucraina – justificată de altfel! – ar pune bazele unor relații lucrative cu vecinul de la Răsărit?!
Nu trebuie să fii de partea rusilor deschis – doar nu ne leagă nicicum vreo prietenie! – dar acum putem obține avantaje printr-o politică de neutralitate, de tipul celei promovate de guvernul ungar. (A nu fi perceput ca fiind filorus, nici pe departe, mă ghidez doar pe oportunitățile economice, dictate rece de coordonatele pragmatismului! Includ aici nu doar tariful la energie, ci și retrocedarea tezaurului și lărgirea frontierelor cu o parte din teritoriile smulse în ’40 prin rapt…).
Blondele, brunetele, roșcatele – focoase prin anvergura formelor, mistuite orgasmic de aluviuni fluviale, topide torid în pântecul mării – așteaptă (ne)răbdător să se descătușeze geostrategic într-o perspectivă inedită. Le dobândesc favorurile cei care acționează decisiv, beneficiind de elementul surpriză, ori triumfă cei statornici, imuni la explozia zilei?
––––––––-
Gruia COJOCARU
Lișna, Botoșani
6 decembrie 2021