Să mă-nvăț… a neiubi, câte-n viață le mai pot…
Văluri parcă se așază peste buzele-mi fierbinți…
Duce-m-aș de umbra mea, peste deal, așa, de tot,
Neizbânzile să-mi plâng lângă morții mei cuminți.
Voci mi-aruncă mărăcini, presărați în talpa mea,
Cresc ca rugul ars de spini, pus în drumul altor sorți,
Prinși în rânjet de nebuni, le înfig cu palma grea,
Strânse și furate-n grabă… păzitori de alte porți…
Iconari de cripte goale ce-mi gravează-n ochi și-n dinte,
Reci culori de bălți mocnite, aurite-n iarmaroc,
Pe sub bolta celor ‘nalte, să-mi coboare-adânc în vintre,
Falsuri și neadevăruri, puse-n guri de ventriloc.
Definiții prea amare, cad din iad, dar nu-s arginți…
Vor pe îngerii de lapte să-i așeze într-un colț,
Pregătindu-se să-mi cânte, în corale, ,,niște sfinți”,
Când idei îmi bat în spate, și pe rând câte un bolț.
Și îmi jură că nu vreau, și îmi spun ca să mă-ndoi…
Să iubesc… dar neiubind, sunt prea goi de viața mea,
Însă pot trăi iubind, neuitându-mă-napoi…
Fă-i, Tu Doamne-n mila Ta, un apus prelung de stea…
—————————-
Gia STANCULET