La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).
Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri „în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe „pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta „în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul, iscoditor, privea cum „se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest „martor bănuitor” că mustul „urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: „…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea „cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.
În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile „pătate cu alb şi roşu”, pe care le-a urmărit fascinat „bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile”.
Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, „clipind din gene”, să înţeleagă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau „sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea „însuşiri oratorice”: rostea vorbe ritualice la înmormântări şi praznice, „vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi „babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său „vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.
În opera lui Sadoveanu sunt întâlnite şi alte soboruri din care emană experienţa şi înţelepciunea umană, dar „nici unul din soborurile tipic sadoveniene nu va mai cuprinde atît de bogate înţelesuri, nici unul dintre ele nu va mai degaja această seninătate caldă şi neprihănită”, ca soborul de sub părul bunicilor, unde femeile erau adunate în jurul bunicuţei, o înţeleaptă a satului .
„Bătrânica” de la Verşeni i-a provocat mai târziu nepotului reflecţii asupra valorii morale a gesturilor ritualice ale bunicii în faţa „spiritului încă adormit” al nepotului. A început prin ea să-l înţeleagă pe Dumnezeu . De altfel, însăşi calitatea primară de creştin în legile ortodoxe ale neamului său de pe mamă o datorează bunicilor, care nu au acceptat botezul catolic al nepotului – deja săvârşit la Paşcani, din indiferenţa tatălui (prieten cu preotul catolic din târg) –, întru ignorarea tradiţiei religioase a familiei, şi l-au rebotezat în „legea cea dreaptă” la preotul din Verşeni, în complicitate cu mama copilului, cu grijă să nu afle tatăl – un „nepăsător la cele religioase”, cum îl ocăra rotarul din Verşeni , sau „un necredincios”, cum recunoaşte chiar fiul său, Mihail . La moartea prematură a mamei sale, tot „Bătrânica” de la Verşeni a venit la Paşcani „să rânduiască cele creştineşti pentru răposată” şi s-o bocească „…cu glas subţire şi chinuit”, umblând în urma năsăliei, „…în catrinţa ei, cu tulpan şi polcă mohorâtă” . Ea a dus greul procesiunii de înmormântare. „A fost cu cea mai mare luare-aminte cînd şi-a gătit copila pentru calea cea fără întoarcere (…) Trecea repejor în toate părţile ca să îndeplinească rânduielile. Şi i s-a luminat faţa când s-a vărsat peste ţărîna ce se întorcea în ţărînă vinul altei vieţi şi când a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredinţînd adică milosirdiei divine un duh nemuritor…”
Asupra multor lucruri s-a luminat el (mai devreme sau mai târziu) la Verşeni, loc pe care, într-un spaţiu ceva mai larg, dar totuşi „destul de restrâns”, îl considera la maturitate drept „cadrul şcolii mele” . În cadrul acestei şcoli, bunica Anghelina ocupă „un loc proeminent în galeria imaginară a Dascălilor scriitorului” . „Sub auspiciile ei se oficiază (…) cea mai importantă etapă a iniţierii: pătrunderea în tainele cunoaşterii vechi, în universul mitului şi al datinei”.
Una din nedumeririle sale timpurii, provocate la Verşeni, era şi aceea că la masa cu trei picioare din casa bunicilor mâncau toţi din „acelaşi blid – o strachină nouă şi frumos încondeiată”. La început era stângaci şi contrariat „domnişorul”, dar mai apoi a ajuns singur la o „oarecare înţelegere” şi a acceptat să se înfrupte şi el, până la obişnuinţă, din laptele fiert care aburea în strachină şi din mămăliguţa tăiată cu aţa în felii. Folosirea lui ca „greutate” în scaunul cu trei picioare, răsturnat, care slujea la pregătirea urzelii pentru stative (război arhaic de ţesut), avea să fie limpezită după ce băieţelul de patru ani avea să ajungă la vârsta „înţelegerii”
Aici, la Verşeni, a început să se „pîrguiască” părerile sale de copil precoce despre lume, păreri „destul de nedesluşite şi schimbătoare” . Un om gras, văzut pe uliţele satului, după părerea lui, era un om bătrân: „…cu cât e mai mare şi mai gras, cu atît e mai bătrîn”, gândea el, copilul. Iar când privea de după casa bunicilor vreun om bătrân şi ştirb, care râdea la el şi care se întâmpla să mai aiba şi nasul roşu, era convins că acesta era un beţiv. Nasul îi era roşu fiindcă „…s-a copt la lulea”, concluziona el. (VA URMA)
NOTĂ: Extras din eseul <<Mihail Sadoveanu, „fiul țărăncii” din Verșeni>> , al cărui autor sunt, inclus în volumul cu același titlu, coord. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015
Bibliografia va fi inserată după ultima postare.