Ispita Toamnei
Toamna-şi leapădă veşmântul
Şi-mi aşterne la picioare
Rochia-i clătită-n soare
Ce i-a smuls-o-n grabă vântul.
Goală, parcă-i mai gingaşă
Zâna roadelor rotunde
Şi-o ispită mă pătrunde
Să o chem la mine-n casă
Dar rivalii mă-nconjoară,
Unul ce m-atacă-i Vântul,
Celălalt, măre Pământul –
Şi Toamna rămâne-afară.
Ține sita-n mână Vântul,
Cerul blând culoarea-şi cerne,
Jos un curcubeu s-aşterne
Şi se bucură Pământul.
Iar eu trist, rămân înfrântul
Şi mă-mbăt, întru-mpăcare,
De parfum şi de culoare,
Prihănit mereu cu gândul.
Să nu deplângem firea vegetală
E tristă Zâna-Toamnă și se miră
Că vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,
Că roada cea dospită o-mpovară
Și zvonuri dinspe Iarnă o-mpresoară.
Să nu deplângem însă firea vegetală,
Căci știm că moare-n toamnă, dar renaşte-n fală,
Că iarna nu-i va întrerupe viaţa
Și-o va împodobi din nou verdeaţa.
Ce-ar fi să fie-ntocmai și cu omul?…
Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,
Și să-nflorească iar în primavară
Spre a primi în crug o nouă vară.
Iar când o-ndepărtată toamnă va-mplini
Sorocul omului pătruns de secular,
Să fie asta-ntocmai cum ar fi
Că a plecat din viaţă un… stejar.
Rondelul lui Brumar
Năvală dă prin sat Brumar
Şi amorţeşte vraja vieţii,
Seninul cerului dă gheţii
Râvnitul rol de titular.
Degeaba roada-i în hambar
Şi-arome dulci abundă pieţii,
Năvală dă prin sat Brumar
Şi amorţeşte vraja vieţii.
În brumăriu peisaj al dimineţii,
Mă aflu în grădină solitar
S-aud suflarea stinsă a verdeţii
De sub marama de cleştar –
Năvală dă prin sat Brumar.
Rondelul toamnei mele
Curcubeul arcu-și cerne
Peste toamna-mi ostenită
Și-n ogradă îmi așterne
Cuvertură dichisită.
Eu mă-mbăt cu visuri terne
Lângă-o sticlă-abia golită,
Curcubeul arcu-și cerne
Peste toamna-mi ostenită.
Într-un leagăn de răchită,
Soața-mi potrivește perne
Și-n ograda-mi răvășită
De stihiile eterne,
Curcubeul arcu-și cerne.
O altă toamnă
Coboară astrul la chindie
Și zarea-n strai de aur o îmbracă,
Un vânt sfios, pătruns în vie,
Împrăștie buchet de busuioacă.
Un stol de grauri de pripas,
Ca un penel stropind grăbit
Un rest de tuș în el rămas,
Pătează cerul în pepit.
În nucul cel de-un leat cu veacul
Se-oprește-o zburătoare pe furiș
Și-n urma ei, de-a berbelecul,
O nucă zornăie pe-acoperiș.
*
O altă-toamnă-adaug iar
La anotimpurile-mi grele,
O altă filă-n calendar
Foșnește-n degetele mele.
Și-n toamna care mă cuprinde,
Ceasornicul cel hămesit
Îmbucă-nghițituri avide
Din timpul ce mi-a fost sortit.
Sunt frunza de copac
Sunt frunză de copac,
aşa mă simt,
şi locul mi-i pe plac
în vârf de fag
ori de stejar, copacul cel rotund
ca marginea de gând.
Mă mângâie acum un nor
cu-aripa-i de gheaţă,
mă ţin cu peţiolul meu de aţă
să nu mă spulbere în gol,
să mai rămân în viaţă;
și de aici să mă îmbăt
de toamna ce în mine-i trează,
cu multe altele-ndărăt
(la alții, toamnele urmează),
să sorb aromele recoltei
lăsându-vă pe voi să vă-nfruptaţi
cu poftă şi nesaţ
din seva holdei.
Eu, frunză de copac fiind,
mă ţin cu jind,
cu gheara-nfiptă-n coaja
zgârcitului meu timp,
să nu îmi scape vraja
acestui anotimp.
Pete pastelate
(haiku)
Cerne mălaiul
În sitele cerului –
Mama surâde.
*
Cad frunze sprinţar
În braţele vântului –
Decor, în covor.
*
Talăngi în ecou,
Buciume dinspre veacuri –
Șoapte strămoşeşti.
*
Cioc-cioc! O toacă?
Doftoroaia pădurii
Curmă durerea.
*
Ochi de cer captiv –
Un braţ, cumpăna zării,
Îi soarbe apa.
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Octombrie 2019
Imagine sursă facebook