Referitor la numărul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.
Știind câte ceva despre această experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei, preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să asigure substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci – La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.
Acum am adunat câteva informații despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect mult amânat, spre dezamăgirea mea cu privire la potențialul pe care mi l-am supralicitat.
Informaţiile sumare din „Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului, l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente (sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste informaţii.
Prin obolul inginerului Cătălin Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul Schitului Boureni.
S-a născut la 11 iunie (sau 6 iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești, ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu), țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în 1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.
Și-a făcut ucenicia în monahism la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de diacon).
Nu se cunoaște cu exactitate data venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în 1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939 sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași. Dintr-un „Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh (probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.
În primăvara anului 1944, când satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a îngropat clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit la sfârșitul războiului ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.
După 23 august 1944, monahul Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.
Din documentele organelor de anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale “subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat. Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu) din Verșeni, județul Iași. Mai sigur e că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană la Schit, când Securitatea era pe urmele lor. Se știe sigur că ultima razie a urmăritorilor celor trei capi ai mișcării, cea din 1952, s-a soldat cu schimburi de focuri în pădurea care împrejmuiește Schitul la sud și est. În această împrejurare, învățătorul Hrib și soția sa, Aurica, au fost prinși și arestați la Schit, iar Constantin Mahu a fost ucis în schimbul de focuri din pădure, în locul cu numele “Fântâna Tâlharului”.
Dar starețul Vartolomeu Bodoașcă a fost implicat și într-o legătură interzisă de regim cu o celebră personalitate a perioadei interbelice, respectiv basarabeanul Zaharia Husărescu, șeful Siguranței naționale de la Chișinău, apropiat al lui Ionel Brătianu și Gheorghe Tătărăscu, foști prim-miniștri ai României. Husărescu a desfășurat o activitate deosebit de meritorie în combaterea acțiunilor subversive, antiromânești, din Basarabia între anii 1920-1930, pentru care a fost decorat cu “Steaua României”, motiv serios de răzbunare din partea regimului comunist de sorginte sovietică.
Zaharia Husărescu avea legături de prietenie cu Dimitrie Sturza, proprietarul moșiei de la Boureni și a ctitorit Bisericii de azi a Schitului, cu hramul “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, pe care a ridicat-o în memoria singurului său fiu, Dimitrie (Dinu), locotenent de artilerie căzut în 1941 pe Frontul de Răsărit. Nu știm prin ce împrejurări Zaharia Husărescu deținea și un teren agricol de 50 de hectare în proximitatea Schitului, în Vatra Pașcani, fapt confirmat într-un document de urmărire penală a acestuia, sub semnătura locotenentului de miliție C. Ene.
După instaurarea regimului comunist, Zaharia Husărescu, devenit indezirabil pentru noul regimi, a intuit ce îl așteaptă. Înainte de a fi arestat, donează Schitului de la Boureni cele 50 de hectare pe care le poseda în Vatra Pașcani (probabil în urma unui schimb de teren cu moșierii Sturzești). Donatorul stabilește cu starețul Vartolomeu Bodoașcă, în secret, o clauză prin care Schitul urma să asigure subzistența soției acestuia, după iminenta sa arestare. Zaharia Husărescu a fost arestat în 1948, iar clauza amintită a fost pusă în fapt de către starețul Vartolomeu prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, unde locuia Safta Husărescu, soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donația moșiei de 50 ha către Schit și clauza aferentă se mentionează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia și în informarea aflată în arhiva Direcției aVII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătură colonelului de securitate V. Dinescu.
Desigur, filiația aceasta a starețului Vartolomeu Bodoașcă de la Schitul Boureni cu fostul inspector general de Siguranță Națională în Basarabia va fi accentuat motivul arestării starețului, care s-a făcut cu mențiunea “prevenit”, în 1952, 14 iulie, cu mandatul de arestare nr 8343/52, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, art. 209 din Codul penal. Dar motivul arestării e consemnat doar în legătură cu apartenența (consemnarea e dintr-o fișa matricolă a Securității) la organizația subversivă Frontul Patriei. În placheta lui Cătălin Irinei, motivul arestării din 1952 e formulat astfel: ”adăpostise câteva zile un învățător căutat de securitate”.
Din ”fișele matricole penale” rezultă că data arestării e 19 februarie 1952, nu 14 iulie. Această din urmă dată, probabil, e în legătură cu data judecării și condamnării definitive la 10 ani “temniță grea”. În fișă se face specificația: “se scade detenția de preventive, de la 19. 02. 1952, până la 3. 07. 1952” (de ce nu până la 14 iulie?!). Judecata s-a efectuat la Tribunalul Militar din Iași.
Din fișele matricole ale arestatului aflăm despre următoarele locuri de detenție: Iași, în 1952; Huși, după fișa datată 16 XII 1953; Jilava, în 1954; transferat la Pitești în același an, 1954, la 13 mai. Doi ani mai târziu îl găsim la Gherla, cu data transferului, 28 februarie; iar pentru Văcărești avem data decesului, 14. VIII. 1957. În placheta apărută prin grija nepotului Cătălin Irinei este menționată ca loc de detenție și închisoarea de la Aiud.
Așadar călugărul, mirosloveșteanul nostru, cu antrenamentul său de ascet a reușit să supraviețuiască calvarului din închisorile comuniste timp de cinci ani, din cei zece la care a fost condamnat. Oare cum a putut trece prin cei doi ani de iad de la Pitești?!
În vara lui 1957 (14 august), fratele său, învățătorul Gheorghe Bodoașcă-Irinei, s-a deplasat la închisoarea Văcărești, la solicitare scrisă adresată familiei de către conducerea închisorii, în speranța că va reuși să recupereze rămășițele trupești ale monahului. S-a întors însă de la ultimul loc de supliciu al fratelui martir, își amintește susnumitul fiu al învățătorului, un copil atunci, “doar cu un ghem de zdrențe” pe care călugărul le-a purtat la arestare, cu cinci ani în urmă. Învățătorul “le-a spălat cu multă tristețe, după care le-a întins la soare”, precizează Catălin Irinei.
Același Cătălin Irinei își amintește cu nostalgie despre unchiul său: “Îl întâlneam adesea pe drumul Pașcani-Miroslovești, care are o porțiune comună cu drumul Pașcani-Boureni. Mergeam amândoi pe jos, bineînțeles. Eu, când veneam în vacanță sau când mă-ntorceam, după terminarea vacanței, la Liceul Internat din Iași, iar Părintele Vartolomeu, când mergea sau se întorcea de la Mitropolie. Pasul părintelui era totdeauna deosebit de alert”. De la cei care l-au cunoscut pe călugar la Schit aflăm, prin intermedierea aceluiași nepot de frate, că părintele Vartolomeu “avea numai bunătate și înțelegere în privire. Era blând cu toată lumea și plin de energie în același timp. Era mereu mânat de dorința de a face cât mai mult pentru schitul sau.”
Iată așadar un alt portret de martir, atât cât a putut fi el conturat aici, necesar a fi alăturat celorlalte biografii de slujitori ai Bisericii care au căzut victime sistemului carceral instituit de regimul comunist din România.
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Surse:
- Neculai Aioanei: “Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Ed. “Agaton”, Făgăraș, 2010;
- Cătălin Irinei, Placheta comemorativa Ieromonah Visarion Bodoașcă, 2007 (fără cod ISBN);
- „Monografia comunei Miroslovești – Despre oameni și locuri” (ed. a II-a), coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. „Emia” Deva, 2009;
- Dr. Florin Șinca “Zaharia Husărescu, scutul Basarabiei http://arhive7.rssing.com/chan-15585115/all_p1.html
- „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat;
- Doc. de arhivă cu „fișe matricole penale” publicate pe Internet într-un cont ulterior dezactivat (nu am putut recupera adresa contului)
- http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19