Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (II)
(Amintiri moștenite)
Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.
Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei lui în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe acea atracție care dă ghes gândului de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:
– Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’. Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând .
La vorba asta Ion nu se repezi cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile
Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:
– Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum! … Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!
– Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi… Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea … Ca să fie frăţăşte.
– Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…
– Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?…Ca să-l ţin … Şi Ion ridică mâinile spre cer ca să-l oprească, spre a nu-i cădea fetei pe cap.
– Doamni, cu ci băiet neisprăvit vreu eu sî mă mărit!…Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-a binelea.
– D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni. Şi… nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară … Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât sî mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.
– Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?… Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?
– Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată … Voluntar mă duc!…
Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:
– Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!…Stai serios, să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!
Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din lădiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme.
Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrând pe uşă îşi puteau făptui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru și că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me’ ”, îşi laudase el progenitura către nevastă-sa. (VA URMA)
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Foto: „La oglindă”, Nicolae Vermont (1866-1932)