(Amintiri moștenite)
Prinsoarea lui Budacea pe seama goliciunii babei Catrina
Budacea se pocăise o vreme, iar în cuminţenia lui se vedea bine că avea remușcări. Drept e că mintea sa nu putea să întrevadă că o broască avea putere de moarte asupra fetei. Obiceiurile şi firea omului însă se schimbă greu. Şi asta, numai când vine vremea. Pesemne că băieţilor ăştia zăpăciți încă nu le venise ceasul maturizării depline.
Într-o seară, aceşti neastâmpăraţi cu mustăţile aproape împlinite lungiră mult vorba pe-un tăpşan din Chetrărie, nu departe de casa lui Ion Ionaşcu. Şi tocmai când erau gata să spargă adunarea, lui Budacea îi mai trece una prin cap:
– Măi Ioane, ştii ce-am auzit eu dispri mamă-ta?
– Ce-ai auzit, măi Budacea?… Da’ ai grijă în ci ti bagi, că te hăcui cu briceagu’ ista! îl ameninţă mâniat Ion.
– Lasî cuţâtu’, Ioane!… Că n-are unealta asta lamă pintru cât di groasă-i chelea me’, îl întâmpină Budacea.
– Asta nici nu trebuia s-o spui, c-o aflarăm noi dimult, îl ia în râs a’ lui Crăciun. Da’ spune-odată ce-ai auzât tu dispri lelea Catrina ?
– Măi, am auzât că baba doarme, cât îi vara di lungă, în chelea goală. Aşa cum o făcut-o măsa.
N-apucă Budacea să încheie vorba, că îndată luă un dos de palmă peste gură de la Ion Ionaşcu. Cei de faţă săriră, care mai de care, să-i despartă; şi chiar reuşiră repede să stingă focul. A’ lui Budacea însă tot nu găsi astâmpăr şi continuă:
– Măi Ioane, nu fi prost! N-am nimic cu mamă-ta, că-i de-o samă cu bunică-mea… Ş-o respect, măi frate. Da’ am eu o curiozitate…
– Şi care-i nevoia asta mare a ta, de-i spune… curiozitate, îl împunge Ion.
– Lasă-l pi el, Ioane, că-ţi tălmăcesc eu numaidecât, se repede-n vorbă a’ lui Crăciun. Budacea ăsta n-o s-apuce pre’ divremi să se holbeze la o fată goală, aşa că se mulţumeşte şi cu goliciunea unei babe… Ca să ştie şi el unde-i aşazat buricu’ la fimei… Că a’ lui aproape că ştie unde-i, da’ pisemni sî miră di ci i l-o tăiet moaşa aşa di lung.
Şi ca la o comandă, neauzită dar simţită numaidecât, izbucniră toţi în râs. Abia se potoli hazul, când Budacea scoase din buzunar un portofel din piele, nou-nouţ, neobişnuit pentru un ţărănuş, şi propuse solemn prinsoare: că dacă n-o scoate pe lelea Catrina afară la miezul nopţii în pielea-goală, ca să se vadă că gura lumii adevăr grăieşte, se va lăsa păgubaş de averea ce-o avea asupra lui. Şi numără din portofel bani cam cât să cumperi o oaie bună.
Catrina, nevasta lui Nică Ionașcu, femeie uscățivă și deșirata îl născuse pe Ion târziu, pe când avea aproape cincizeci de ani. Și-apoi o îmbătrâniseră, înainte de vreme, nevoile văduviei și durerile încă neamorţite de pe urma morţii bărbatului, de mâna banditului Zanet; dar mai ales de pe urma pierderii fiului cel mare în jariştea de la Mărăşeşti. Necazurile însă o întăriseră în vrednicie. Vrednicia aceea care vine din adâncurile sufletului rănit.
Fiu-său, Ion, era sigur pe el că nu se poate întâmpla cu mamă-sa ceea ce râvnea să dovedească Budacea. Și, fără a cugeta prea mult, îi smulge pe neașteptate tovarășului său de șotii tinerești portofelul pus zălog pentru ceea ce urma de dovedit. Îl ridică deasupra capului și rostește cu jumătate de gură:
– Amanetu-i la mini, băieţi! Nu ni strică o oaie la proţap. Acu’ chiar că am şi eu… curiozitatea lu’ Budacea. Și la aceste din urmă cuvinte, Ion se rușină vădit, căindu-se că le-a rostit.
Se apropiase miezul nopţii când ceata de handralăi se înfăţişă la poarta casei cu pricina rămășagului dintre Budacea şi restul gloatei. Înainte de a trece la fapta plănuită, Budacea pune celor de faţă proprire pe vorbe, iar de la Ion cere învoire de a intra singur în ogradă. Flăcăul se-ndreaptă tiptil spre uşa chilerului, să vadă dacă are lacătul pus. Găsi uşa închisă doar cu zăvorul, ceea ce-i uşură intrarea. Odată intrat, începu să răstoarne înadins un ciubăr, un putinei gol, râşniţa cea cu două pietre mari şi alte lucruri ce se găseau în încăperea strâmtă ce-avea perete comun cu cele două odăi ale casei. Hodorogeala din chiler ar fi sculat şi morţii, cu atât mai abitir pe stăpâna casei. Şi cum asemenea întâmplare din miez de noapte nu te poate duce cu gândul decât la hoţi, n-apucă Budacea a ieşi afară, că în uşa casei cu cerdac se şi ivi un trup de femeie gol-goluţ, având asupra sa, străin de ceea ce îi dăduse Dumnezeu la naştere, un ciomag, pe care lelea Catrina îl ţinea după uşă pentru vreo nevoie ca aceasta. Mare-i fu mirarea femeii când văzu că de la poartă câteva umbre de trupuri o zbughiră pe drum în jos, iar dinspre uşa chilerului doar o singură momâie se grăbea să sară gardul în uliță.
Dimineață, după ce-l ocărî bine pe Ion că umblă ca strigoiul prin sat până spre ivirea zorilor şi c-a lăsat-o singură în calea tâlharilor, începe a se mira asupra felului în care s-au purtat hoţii din noaptea abia trecută. Că mai mult au hodorogit decât au furat şi că n-a mai pomenit ca unul să cotrobăiască şi vreo cinci să stea de pândă la poartă. Şi începe a se jelui că bărbatul ei, omorât la stână, n-a avut parte de hoţi ageamii ca ăştia.
În ce-l priveşte pe feciorul Catrinei, acesta nu-şi putea încă alunga ruşinea că i s-a arătat mamă-sa în pielea goală. Şi, mai ales, că a înlesnit asta şi celor cu care el se întovărăşise la poznele deocheate. Chiar dacă luna de pe cerul acelei nopţi n-a prea fost de partea curioşilor.
După ce i-a înapoiat portofelul lui Budacea, Ion a lui Nica Ionaşcu a încetat să le mai ţină hangul celor puşi pe şotii. Şotii ale tinereţii, mult prea deocheate, poate şi cu rostul de a alunga năluca războiului, care încă mai dădea târcoale satului.
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Foto: Rudolf Schweitzer-Cumpănă („Ţărancă cu fuior”)