(Amintiri moștenite)
Cum șotiile tinereții pot face din broască unealta morții
Budacea era hâtru şi cam nestăpânit. Avea el şi-un of. Îi căzuse dragă Casandra lu’ Blăniţă, dar fata nici măcar nu-i răspundea la bineţe. Şi cum flăcăul îşi luase gândul de la vreo-mplinire prin codana cea fudulă, hotărî să-i plătească indiferenţa cu vârf şi îndesat. Prinsese cu greu, după o zi de răscoliri pe malul Ghilahoiului, o broască din acelea râioase, mari şi jilave. O prinse cu năduf şi o ţinu dosită până ce se ivi momentul.
Într-o seară, fata ce trebuia răsplătită după inima ei nesimţitoare ieşi la poartă ca să schimbe vorbe dulci cu Ion a’ lui Nică Ionaşcu şi Gheorghe a’ lui Crăciun, băieţi dăruiţi cu firi mai bine rânduite. Poate că şi mintea le era mai răsărită decât a celui nebăgat în seamă. Îmbujorată deodată, semn ca era gata sa scape de ceva ascuns vederii, se repede cu vorba la Ion:
– Măi Ioane, ia spuni tu drept, care dintre mine şi Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă ţi-i mai dragă? Că eu nu-s prea lămurită. Cum să fiu, Ioane, di vremi ci tu mă scoţi mereu la poartă, da’ la horă ti guduri numai pi lângă a lu’ Pâslă?
Ion păru cam încurcat, dar ticlui repede un răspuns:
– Lasă, Casandră, nu pune la inimă ceea ci crezi tu, până nu ţi-oi spune ci simt eu.
– Şî, mă rog, ci sâmţi tu?
– Că-mi sunteţ’ dragi amândouă.
– Da’ ci, Ioane, tu ai două inimi?
– Nu am două inimi, Casandră, da’ am una mare-mare!
Dar, ca mai mereu, tocmai atunci când nu te aştepţi, nepoftitul răsare şi el prin preajmă şi se amestecă în vorba celorlalţi. Şi, aşa, tam-nesam, după două-trei ghionturi brodite în cuvinte, i se făcu poftă de pere sântileşti, poame care tocmai erau pe terminate în părul din ograda gazdei. Pomul îşi făcea veacul chiar lângă peretele casei, unde ferăstruica odăii fetei era deschisă. Cu broscoiul zbătându-se în buzunar, Budacea găsi prilej bun să arunce fiinţa aceea nesuferită în casă. Unde-a nimerit broasca, rămânea de aflat. Dar răzbunătorul se amăgea că făptura bălţii nimerise chiar acolo unde s-ar fi vrut el pe când îşi făcea speranţe deşarte.
La două-trei zile, satul huia că biata Casandra a căzut într-o suferinţă grea, care i s-a tras de la o spurcată de broască, nimerită, cine ştie cum, chiar în așternutul fetei. Şi întâmplarea aceea n-a fost de şagă, căci după vreo câteva luni fata s-a stins cu zile.
De după câte-un gard cu leaţuri de-a curmezişul, puteai auzi cuvinte de consolare pentru părinţii care pierduseră mândrețe de fată:
– Dumnezău s-o ierte și să-i întărească pi cei năpăstuiți! Ti poţi puni cu ursâta! Aşa i-o fost scris. Ştie numai Cel di Sus…
Flăcăii aceştia încă neîmpliniţi se mai astâmpărară după tărăşenia cu broasca lui Budacea. Cât despre încercarea celor care făcuseră războiul, mai aşezaţi la minte şi aciuați pe la casele lor de însurăţei, de a scoate de la presupusul făptaş adevărul cel bănuit, nici vorbă de izbândă. Acesta nu recunoştea nici în ruptul capului. Ştia el ce ştia. Că doar nu-l văzuse asupra faptei nici ţipenie de om. De aceea, nici ancheta de la postul de jandarmi nu s-a sfârşit cu vreo altă concluzie, în legătură cu moartea fetei, decât cea de netăgăduit: anume, că unealta morții fusese o broască de prin bălțile Ghilahoiului.
———————————
Gheorghe PÂRLEA
Foto: Pictură de Aurel Băeșu (1897-1928)