„Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o
însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui
de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre
şi duce povara lumii întregi.” (Aspazia Oţel-Petrescu)
Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.
Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.
Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.
Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.
Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.
Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.
Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…
Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.
Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.
Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)
„Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,
Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”
Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.
Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.
Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!
Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.
Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.
Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.
ÎNDEM LA LUPTĂ
„Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)
Demostene Andronescu (1927)
„Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/
Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”
În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.
Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.
Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!
Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.
Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…
„În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.” (idem)
Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.
Vasile Blănaru-Flamură
„La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/
crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/
flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”
Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.
Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.
Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.
AIUDUL
„Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/ Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”
Aiud-noiembrie 1953.
(V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)
Andrei Ciurunga (1920-2004).
„Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,
cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”
După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.
A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.
Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.
Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.
Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.
După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:
CANALUL
„Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”
(Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)
Petru Baciu (1922-2017)
„Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/
Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi
strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin
hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”
Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.
Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.
Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.
În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova, Suceava, Văcăreşti.
În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.
Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.
DE PAŞTE
“Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.// Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.” (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)
Ionel Zeană (1912-)
„Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/
Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”
A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.
A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .
Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.
După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.
Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”
AICI EU SUNT STĂPÂN!
Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!” (Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)
Poetul creştin, doctorul Ionel Zeană şi-a zămislit crezul într-o confesiune lirică, astrală în care viaţa urcă şi coboară precum strigătele lui Iisus de pe Cruce. Suspinul lui ca un jurnal de luptă deapănă azurul în părul nins al suferinţei, ca gândul plăpând al Măicuţei ce-şi aşteaptă Odorul din tranşee sau din temniţă. Răbojul durerii ca un vis beteag se frânge-n ruga-ngenuncherii, tulburând până şi veşnicia. Salcâmul înflorit, necontenit în inima sa revarsă adierea, purtând peste veacuri mireasma din părinţi în prunci, iar tăcerea închisorii a îngenuncheat atunci ca lacrima de sânge pe cetina de brad a Codrului străpuns cu suliţa în coastă de vrăjmaşii Domului şi-ai Neamului. Plânsul sufletului său caută odihna Strămoşilor din rodul în pârg al dragostei de Dumnezeu. Misterele cu falduri albe dau târcoale Doinelor de jale, iar Legendele îndârjersc tainic Eroii legendari în Potirul Adevărului, aprins de râvna de nectar a Învierii Neamului sub platoşa marelui Voievod al Dreptăţii-VLAD ŢEPEŞ.
VLAD ŢEPEŞ
„Măria Ta din cronica bătrână,/ Ce-ţi clatini peste veacuri umbra’naltă/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ şi ţeapa ca o lance în cealaltă.// Tu care ai stropşit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii şi vlădicii/ Şi stârvul li l-ai pus în vârful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii.// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Şi ai stârpit necruţător din ţară,/ Fărădelegi, trădări şi strâmbătate,//- Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul ţării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Şi ne sluţesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Şi gemete şi vaiete de jale/ Şi hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne.// Şi fă să crească rânduit în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii.” (idem.)
Eugenia Indreica Damian (1925)
„Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet/
ca un pumn de seminţe spulberate de vânt/
şi nu le mai ştiu potrivi într-o rostire curată./
… dar au rămas florile să înlocuiască vorbele.”
Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna Corund-Harghita pe 20 Octombrie 1925, într-o familie harnică, generoasă şi evlavioasă. Chip frumos, luminat de candoarea unui suflet sublim în care s-au pripăşit toate virtuţiile creştine, s-a apropiat arzător de Dumnezeu, Care i-a vibrat în inima sa de trandafir dogoritoare fascinaţia versului diafan, cult şi iubirea de Patrie. Era studentă la Facultatea de Istorie Cluj, când a fost arestată în 1948, împreună cu fratele şi sora mezină. Acelaşi scenariu machiavelic, acelaşi proces pregătit, aceeaşi înscenare odioasă, acelaşi preludiu mişelesc, incriminator. A primit 10 ani de pedeapsă, dar a executat 12 ani, doi de Domiciliu Obligatoriu, „graţie” regimului satanic, samavolnic instalat, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, tânăra studentă superbă care învăţa, cânta, scria poezii, iubea natura, patrie şi biserica străbună, oamenii. A fost suferit la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad.
În pântecele întunericului devorator al penitenciarelor proletare, Suferinţa tinerelor creştin-ortodoxe eleve, studente, fecioare, femei, mame, călugăriţe provocată de iude şi farisei, de ane şi caiafe talmudice, de irozi şi zeloţi ai urii a fost târâtă, bătută în piroane, i s-a pus cunună de spini pe cap, i s-a dat să bea oţet şi fiere, i s-a impus sceptrul „regal” din trestie, a fost scuipată, pălmuită, lovită, huiduită, batjocorită.
În starea de infern care domnea peste tot, singura salvare era de a rămâne sub imperiul demnităţii care consta în agăţarea, prinderea, îmbrăţişarea rugăciunii şi a poeziei.
„Poeziile au fost compuse în gând şi au rămas în forma lor iniţială, fără să fie şlefuite sau schimbate. Unele au fost recuperate de la colegele de suferinţă care le-au memorat, altele au rămas pentru totdeauna în ungherele uitării.” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 12)
Eugenia Indreica era acea fiinţă providenţială care înmiresma sufletele celor din jur.
„Rugă din celula <<neagră>> a Ciucului”
„Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Celula să-mi pară uşoară./ Când lacăte urlă smintite,/ Să nu simt cum noaptea mă-nghite.// Să n-aud nici geamătul uşii,/ Să nu simt strânsoarea cătuşii,/ Cum frigul mă taie, mă frânge/ Şi-mi intră în carne şi sânge,/ Să nu simt cum foamea mă roade/ Şi-o satur în vise năroade.// Ajută-mă, Sfântă şi Bună,/ Să văd o fărâmă de lună,/ Trimite-n pâclosul ungher/ O lamă subţire de cer/ Şi fă ca, din multele rele,/ Să nu port pe suflet zăbrele,/ Opreşte-mi a gândului fugă/ Şi lasă-mi puterea în rugă,/ Ca orele mele amare/ Să pot să le-nşir pe rozare/ Şi-atunci când mi-e teamă că sânger/ Să treacă prin aer un înger.// Când ură cumplită-i afară/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară!/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Să pot înghiţi apa chioară,/ Cu gust de lătură şi sare/ Şi ţine-mă, Maică-n picioare!/ Stăpână a stelelor toate,/ Mă-nvaţă să iert, de se poate,/ Să-ncerc să-mi înăbuş mai bine/ Dispreţul şi scârba din mine./ Ce cald s-a făcut şi senin…/ Tot ceru-i sub pleoape, Amin!” (ibid., p. 96-97)
Poezia Crucii este lacrima iubirii martirice prelinsă pe trandafirul înflorit al jertfei inimii curate peste care se răsfrânge zâmbetul serafic al cerului turcoaz din care se revarsă angelicele cântări de vecernii şi buciumul zorilor înspre sărbătoare.
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamț
31 martie 2019