„Lucian Blaga e cea mai mare surpriză culturală a fenomenului românesc de după război.”
(VASILE BĂNCILĂ)
Problema trăirii integral creştineşte este mult mai simplă şi mult mai complexă decât apologia scrisă, dat fiind faptul că de regulă Gânditorul prin scris se raportează îndeosebi la latura teoretică a culturii, la câmpia destul de întinsă a spiritualităţii, nu la Muntele cunoaşterii de unde ţâşneşte spiritualitatea religioasă ca un izvor sacru, puternic, cristalin, tumultos, nesecat, păstrător de Legendă, de Doină, de Ancestral, înfrăţit de o puzderie de afluenţi, de convergenţe metafizice, de supra extazieri mistice, de supra arderi isihaste, a raportării la o spiritualitate pe care ţi-o doreşti fără a fi însuşit-o practic, mărturisind-o cu toate valenţele şi cu toate izvoarele ce se prăvălesc în fiinţa ta ca un Nistru, ca un Prut, Ca un Siret, ca un Olt, ca un Mureş, ca un Jiu, ca un Argeş, ca o Bistriţa, ca o Ozana, ca o Mare albastră sau Neagră în reflux, ca o furtună a Dorului la Vîrful cu Dor, ca o cascadă a Religiosului din Kogaionul carpatin, ca o culme everestă a devenirii în sferele de azur serafice.
Pe aripile acelor sfere celeste se aşterne o trăire suavă care îmbrăţişează sublimul.
Cu fiecare licăr al trăirii suave a spiritului ţâşneşte în inimă flăcările puterii aprinse.
„De cîte ori o putere nouă ţîşneşte în noi ni se tulbură sufletul ca apa unei fîntîni în care s-a desfundat un izvor nou…” (Lucian Blaga, Zări şi Etape. Ed. Minerva, Bucureşti-1990, p. 10)
Sufletul trăitorului, al mărturisitorului creştin ortodox fie el ţăran, poet, sacerdot, artist, teolog sau filosof, nu se tulbură când harul, miracolul pătrunde în inimă ca un izvor ce înnoieşte viaţa, ci se aprinde, se înteţeşte, se înfioară, se extaziază, se înalţă, se purifică, se îndumnezeeşte.
În această perpetuă surprindere celestă şi cuprindere angelică Inima se cuminecă.
Inima este floarea serafică care înnobilează apele sufletului precum nufărul lacul.
„În copilărie, cînd am văzut întîia oară nişte nuferi pe undele unui lac, nu credeam că sunt flori care cresc din apă, ci îmi închipuiam că nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Atîtea flori cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre: ele cresc din noi, dar noi le credem oglindiri din lumea din afară.” (Lucian Blaga, Zări şi Etape, op. cit., p. 12)
Adâncimea gândirii spiritual-transcendentale, a reflectării metafizice şi a cugetării mistice a Gânditorului gândirii sale mistico-metafizice, a Creştinului ortodox dacoromân prin excelenţă trebuie să fie direct proporţională cu înălţimea azurului la care aspiră, la care pătrunde, cu care se întrepătrunde, la care se raportează trăirea sa pentru Neamul său binecuvântat ocrotit de Proniatorul, pentru lumea care se mai află încă sub armonia Creaţiei divine, dar şi ca iubire serafică pentru Dumnezeu.
În Pantheonul Marilor Filosofi Români Creştini Ortodocşi al cărui studiu destul de elevat îl cercetez, îl elaborez, îl aprofundez sub un ciclul destul de inspirat am ajuns şi la ardeleanul fiu de preot, licenţiat şi în Teologie, Lucian Blaga.
După trecerea rapidă prin apele Academiei Teologice „Andrei Şaguna”-Sibiu, probabil răsfăţat graţie tatălui său care era Protopop la vremea aceea, s-a aruncat în vâltoarea Filosofiei şi Biologiei ştiind că între ele există totuşi contraziceri majore elaborate teoretic de cei ce au voit-o prin prisma raţiunii lor ateo-ştiinţifice şi nu prin apropieri creştin-ortodoxe pe care le-a îmbrăţişat şi expus genial metafizicianul nostru, doctorul Nicolae Paulescu.
Ca şi cum aceste contraziceri ateo-ştiinţifice l-au bine dispus, a dispus să continue studiile post universitare în cadrul Universităţii din Viena, unde doar Brazii falnici ai Ortodoxiei dacoromâne n-au putut fi nici îndoiţi, nici frânţi.
Lucian Blaga a fost ataşat-consilier de presă la Varşovia, Praga, Berna, subsecretar de stat la Externe, ambasador în Portugalia, profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.
Trebuie să precizez însă, încă de la începutul acestui studiu, dar cu destulă mâhnire şi compătimire că Lucian Blaga a fost/ s-a dorit un Filosof creştin, dar a încurcat metafizica filosofiei în sine cu mistica creştinismului ortodox, dând prioritate uneia şi subordonând-o pe cealaltă. „Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reînnoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti-1997, p. 20)
Pentru a porni la această înfruntare-confruntare tricosmologică trebuia musai să-l consulte pe anticul dac Sf. Dionisie Areopagitul sau să-l aprofundeze pe neegalatul Vasile Băncilă cu care a avut o elevată corespondenţă epistolară, dar n-a făcut-o nici într-un caz şi nici în celălalt riscând şi greşind totul.
Neînţelegând nici consubstanţialitatea ortodoxiei cu românismul a rămas un gânditor gneseologic, punând în locul Atotcreatorului Dumnezeu, Atotcreatorului Logos, pe Marele Anonim, care prin Censura Sa Transcendendă ne permite doar o cvasi-cunoaştere, iar Taina Hristică, elementul de comuniune harică, de coslujire îl preface în mister.
Gânditorul gneseologic nu face un pas spre cunoaşterea apofatică, precum creştinul ortodox mărturisitor, slăvitor şi slujitor, ci rămâne în impas.
Lucian Blaga neavând ca Temelie şi Stâlp al Culturii spiritual religioase cele două elemente fundamentale: dacoromânismul şi ortodoxia care sunt într-o perpetuă comuniune, a riscat mult întrupându-se celor mai mari şi mai absolute naturi sensibile de cercetare: Poezia, Filosofia şi Teologia care au o singură Osie: Ortodoxia Hristică.
Poezia, Filosofia şi Teologia de fapt se cercetează ca exerciţiu de stil, de creaţie şi har, dar ele se trăiesc însă cu intensitatea şi plenitudinea marii Iubiri cereşti.
Întruparea religiosul în spiritualitatea etnică a unei naţiuni milenare are loc deodată cu naşterea acelei etnii. Dovadă faptul că spiritualitatea protodacă a fost dintru început monoteistă şi ontologic profetic precreştină.
Creştinismul ortodox n-a făcut alceva decât să-şi revendice tronul dinastic al spiritualităţii geto-dace care s-a circumscris Evangheliei, Ortodoxiei lui Hristos, ca izvor de existenţă, de trăire, de creaţie, de înomenire, de înălţare, de transcendent.
Spiritualitatea protodacă nu s-a pierdut, dar şi-a urmat Calea Regală întru Hristos.
Spiritualitatea protodacă purtătoare a matricei stilistice a etnicităţii sale milenare înfiindu-se spiritualităţii Duhului Sfânt, a devenit astfel religioasă şi nemuritoare, adică spiritualitate românească ortodoxă.
Ortodoxia fiind ramura aristocrat-divină a Dacoromânismului milenar şi veşnic.
Tratând lucrarea Religie şi Spirit, poetul, filosof şi teolog Lucian Blaga face o distincţie ilogică afirmând că: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie. Ed. Paideia, Bucureşti, p. 7)
Imperiul bizantin n-a fost grecesc ci traco-dacoromân, prin urmare matricea stilistică bizantină este înrudită, frăţească cu fiinţa stilistică a dacoromânismului.
„Fiinţa umană, spune Lucian Blaga, simte o înclinare sau necesitatea de-a participa, într-un fel sau altul, cu toate facultăţile şi aptitudinile sale la ordinea dată odată cu revelarea ultimelor elemente sau coordonate ale misterului existenţei. Metafizica participă, preponderent sau exclusiv pe calea <<cunoaşterii>> la ordinea pe care omul şi-o revelează. Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul său de-a gândi şi de-a simţi magia.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga…, p. 11)
O vorbă înţeleaptă a Ţăranului filosof român spune: „Dacă tăceai filosof rămâneai!”
Dacă Lucian Blaga rămânea la domeniul Poeziei, poate se remarca şi ca un veritabil Filosof, dar s-a grăbit să cuprindă mai multe pierzând Sensul. Adică totul.
Toate cele trei domenii serafice: Poezia, Filosofia, Teologia au natură divină şi aparţin ca spirit religios Creştinismului ortodox, chiar dacă se întrepătrund şi cu Tradiţia monoteistă a spiritului protodac, profetic, sibilin, ca izvor de creaţie arhaic, ca filosofie ancestrală, ca spiritualitate metaautohtonă.
Poziţia privind non apartenenţa lui Lucian Blaga la Creştinism, Ortodoxie şi Românesc a făcut-o marele Teolog Părintele Dumitru Stăniloae, cu autoritatea sa copleşitoare care, a remarcat de fapt echivocul consubstanţial al autocontrazicerii filosofului ardelean şi ca atare eu nu voi relua vreo atitudine diferită.
Peste Ardeal s-au abătut de-a lungul timpului milenar multe năvăliri, multe încercări, multe ispitiri, multe controverse, multe neamuri pretins creştine, multe cutremure spirituale precum: Şcoala Ardeleană ori Uniaţia, dictate, asupriri, terori hortiste, doriri hegemonice, sfâşieri politice, puzderii de secte, tentaţii papistaşe etc.
Românul ca să rămână în rădăcinile Tradiţiei sale creştine trebuie să fie pururea Stejarului care în faţa furtunilor se înfige mai puternic în pământul sfânt al Gliei sale.
Altfel, smulgându-şi rădăcinile milenare nemuritoare rămâne cu rătăcirile muritoare.
Înzestrat cu talent de scriitor, cu o remarcabilă gândire, fiul de preot ardelean şi-a împovărat creaţia printr-un efort filosofic gnostic, nedefinit ca esenţă, definit ca dilemă, ca o plăsmuire ce iradia din adâncul său lăuntric sbuciumat de mister, făcând din fiecare pas al cunoaşterii un impas al necunoaşterii: „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică…, p. 31)
Neconlucrând cu dreapta credinţă, cu harul, nefiind în comuniune-cuminecare cu Iisus, faptele îi ies anapoda, alunecând pe topogamul panteismului, susţinând că Cosmosul n-a fost creat din „nimic”, ci este o emanaţie a Marelui Anonim. „Actele creatoare ale Marelui Anonim nu sunt nici acte creatoare din nimic, nici acte aplicate asupra unui material dat. Actele Marelui Anonim se numesc mai mult impropriu <<acte creatoare>>, căci ele sunt în esenţă <<acte reproductive>>.” (ibid., p. 30)
Maestrul Lucian Blaga în loc să se îndrepte spre finalismul energiilor necreate ale Sfintei Treimi Dumnezeeşti, iconomia lor prin cele Şapte Taine în comuniunea cu Omul, cu Natura, s-a apropiat de fatalismul diferenţialelor divine, fărâmiţându-le în entităţi mai mici decât atomul, ce navighează în Totul divin ca nişte structuri virtuale.
A căzut din hazard în haos sau invers. Păcat! Mare păcat!
După ce şi-a aşezat în luminişul cugetului Poemele luminii şi-a cioplit cei drept neregulat Pietre pentru templul meu, apoi în loc să calce pe Paşii profetului, ca să sărute poala lui Zamolxe, pentru a se afla În marea trecere, cu Lauda somnului, a purces La cumpăna apelor, înnotând La curţile dorului, nebănuind Nebănuitele trepte, care pot fi izbăvitoare precum Lacul Vitezda cu Tulburarea apelor, luminându-şi chipul ca Daria, lăsând în istorie ca pildă, Fapta, pe Crucea Golgotei pentru a primi Învierea, sau jertfa supremă ca Meşterul Manole, zguduit de Cruciada copiilor, şi-a adus aminte de marele tribun Avram Iancu, care a încercat salvarea moţilor într-o Arcă a demnităţii precum a biblicului patriarh cu Arca lui Noe.
În milostivirea Sa, Dumnezeu i-a trimis o călăuză de esenţă „tare” în persoana lui Vasile Băncilă, spre a nu-l pierde definitiv. Acesta pitrocindu-l din nou, om şi operă l-a asociat totuşi cu o energie românească purtătoare a unei viziuni protodace.
Vasile Băncilă îl rebotează în filosofia creştin-ortodoxă asociind caracterul ontologic al metafizicii lui Lucian Blaga cu viziunea cosmică mistico-metafizică a Ţăranului dac, din care ţâşnesc ancestral şi nemuritor toată filosofia şi toată înţelepciunea noastră.
Scânteile aurei sale au strălucit în discursul de la Academia Română când a fost ales membru şi s-a înnobilat prin Elogiul satului românesc: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot-toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului la sat. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-au format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime… Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp metafizică, vie, adăpostind în inimile ce bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul Lancrăm-Sebeş aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.” (Discursul Oratoric Românesc, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu, Ed. Coresi, Bucureşti, p. 173-175)
Fericiţi purtători ai numelor Sfinţilor Arhangheli Voievozi Mihail şi Gavriil:
Mihai Viteazul, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, Mihail Delcea, pr., Mihail Săulescu, Mihail Celarianu, Mihai Dragodan, Mihai Timaru, Maica Mihaela Iordache, Maica Mihaela Portase, Mihai Rădulescu-Vâlcea, Mihai Rădulescu-Bucureşti, Mihai Buracu, Mihai Lungeanu, pr., Mihai Niţă, martir, Mihai Enescu, pr., martir, Mihai Bădescu, pr., Mihai Codreanu, Mihai Posada, Mihai Prepeliţă, Mihai Cimbru, Gabriel Constantinescu, Gabriel Artur Silvestri, scriitor Gabriel Stănescu, Gabriel Bălănescu, pr., Gavril Relea, pr., Gavril Zob, pr., Gavrilă Ion Ogoranu, Gabriel Victor Gârdan, pr., dr., Gabriel Valeriu Basa, pr., dr. ş.a.
Tuturor purtătorilor sfintelor nume întru mulţi ani binecuvântaţi!
* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
* Fond de carte, arhiva Mircea Morărescu-Doblen Germania.
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
8 noiembrie, 2018