„Se-aşterne colb uitarea peste toate;
Doar două-n veci de veci sînt neschimbate:
Slăvita-n veacuri vitejească faptă
Şi-fără moarte-vorba înţeleaptă,
Căci vorba de-nţelept şi fapta bună
Înfruntă şi viforniţi şi furtună.”
(FIRDOUSI)
Gânditorii creştini ortodocşi dacoromâni, poeţi, filosofi ori teologi au marele merit de a întrupa în Filosofia lor sensul adânc al Ortodoxiei în plenitudinea Adevărului trăit ca Libertate, ambele nemărginiri sălăşluind întru Frumuseţea şi Iubirea cerească.
Trebuie să trăieşti profund pentru a-L sluji pe Dumnezeu cu toată Frumuseţea pe care El a creat-o în lume, frumuseţe în care să se reflecte adânc şi virtuţile Neamului.
Când mai ai însă şi privilegiul divin hărăzit de Dumnezeu să suferi pentru El, pentru Cer şi pentru Neam, în al cărui chip se oglindeşte Voia lui Hristos şi Dragostea Maicii Domnului-Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina, cum a fost cazul zecilor de mii de Eroi, de Mistici, de Mucenici, de Mărturisitori, de Aleşi, între care şi Socratele ROMÂN PETRE ŢUŢEA, atunci Dumnezeu revarsă toate darurile împreună cu îmbrăţişarea Dragostei Sale pentru acel Fiu căruia îi călăuzeşte şi îi pregăteşte viitoarea fericire.
Temniţa regimului samavolnic ateo-comunist pentru foarte mulţi, dar mai ales pentru Petre Ţuţea, a devenit cea mai înaltă Academie, unde cultura, filosofia, spiritualitatea creştin-ortodoxă, poezia, liturghia, eroismul, pedagogia, martiriul, geniul, profetismul, filocalia, mistica, sofianismul s-au întâlnit cu sublimul Inefabil.
Celula s-a transformat în Chilie, în Aulă, în Amvon, în Altar de înălţare serafică.
Miracolul retoricii Gânditorului Petre Ţuţea a îmbrăcat creştinismul său cu o uimitoare şi ameţitoare elocinţă în brocartul paideic, raportându-se permanent şi fundamental la esenţă, la broderia filocalică, care a urcat sclipitoarea natură stilistică la modelul apologetic pe o înaltă culme astrală al cărei fenomen era el.
Dacă în Filosofie l-a întrecut pe anticul Socrate, în Teologie s-a apropiat de PAVEL.
„Asemeni Sfântului Apostol Pavel, pentru care avea o evlavie deosebită, Ţuţea era un convertit, un trecut de la ceva la altceva în mod fundamental, o figură eroică, un neliniştit… Ţuţea îşi făcea din viaţa lui o permanentă exemplificare; fără pudori inutile sau discreţii stupide, el se livra celuilalt cu o ingenuitate umilitoare.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti-2015, p. 10-11)
„Convertirea” la Petre Ţuţea a însemnat de fapt saltul de la Ucenic la Apostol, adică nu doar cel care-L urmează, ci cel care-L iubeşte jertfindu-se martiric pentru El.
Petre Ţuţea a trecut prin focul persecuţiilor, prin potopul prigoanelor, intrând în Calvarul închisorilor diabolice ca o „figură eroică”, dar a ieşit şi a rămas un legendar.
„Neliniştea” Filosofului Petre Ţuţea era urcuşul iluminării sale de la metafizic la mistic, aşa cum marii asceţi şi pustnici ortodocşi daci devin „Nebuni” întru Hristos.
Pentru această grandioasă lucrare Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se menţină pe o tendinţă a Căii simple care ajunge la esenţial, edificând continuu adâncimea trăirii sale şi atitudinea către suprem, către absolut, către veşnicie.
Ortodoxia înseamnă deopotrivă: dreapta slăvire şi dreapta slujire a lui Dumnezeu.
„Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că, pentru Ortodoxie, e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului pentru noi este foarte scump.” (Monah Savatie (Baştovoi)/ Nicolae Balotă/ Diacon Andrei Kuraev/ Dumitru Crudu, Ortodoxia pentru Postmodernişti în întrebări şi răspunsuri. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 18)
Mântuitorul Iisus Hristos le-a descoperit Apostolilor Săi şi Ucenicilor lor de-apururea: Filosofii, Poeţii, Prozatorii, Pedagogii, Artiştii şi Teologii frumuseţea dreptei slăviri şi slujiri, adică Ortodoxia, cea care poartă în sânul ei matern: cucernicul, cuviosul, eroul, pedagogul, geniul, conducătorul, martirul, mărturisitorul şi sfântul.
„Scara valorilor umane, construită de Filosoful nostru conţine următoarele trepte:
sfîntul, eroul, geniul şi omul obişnuit-dincolo de aceştia situîndu-se infractorul.” (321 de vorbe memorabile ale lui PETRE ŢUŢEA, Ed. Humanitas-1993, p. 79)
Menirea geniilor, a profeţilor, a pedagogilor, a conducătorilor, a filosofilor şi a teologilor creştini ortodocşi este de a călăuzi permanent rămânerea Neamului, a poporului dacoromân întru dreapta slăvire-slujire, pentru a păstra pur şi pururea firea acestei mari Naţiuni dacoromâne creştin-ortodoxe atât de alese.
A fi dacoromân este pur şi simplu o menire naturală, firească, ontologică!
A fi dacoromân naţionalist creştin se situează de-asupra firescului în Elita Ortodoxiei care, se impune prin pedagogie creştină, vocaţie jertfelnică şi misiune hristică!
„Sînt român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocaţie. Tot ce gîndesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sînt de profesie român.” (321…, p. 76)
Fiind pururea în comuniune cu Adevărul, trăind în mirajul azurului Libertăţii şi în mariajul Iubirii, Gânditorul creştin ortodox dacoromân atinge marea revelaţie a Ortodoxiei, precum marele teolog-filosof Rafail Noica când a redescoperit Biserica Străbună, cea a Mântuitorului Hristos: „Biserica Ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om.” (Celălalt NOICA, Mărturii ale monahului RAFAIL NOICA însoţite de cîteva cuvinte de folos ale PĂRINTELUI SIMEON. Ed. Anastasia-2004, p. 25)
Aşadar, esenţa Ortodoxiei este supra firea nobilă a dacoromânului, hărăzirea divină dată lui pururea, adică însăşi raţiunea sa de a fi nemuritor.
Imensitatea acestei trăiri se simte ca o devenire miraculoasă, ca o renaştere întru spiritul religios, pur, simplu, filocalic, sofianic, dumnezeesc, mântuitor.
„Socrate lega mîntuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un privilegiu filosofic al iniţiaţilor. În cetatea grecească iniţierea cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi revelaţie aici şi, situînd adevărul dincolo, a suportat senin momentul morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni iniţiatice.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 34)
Trăirea filocalică a Gânditorul creştin ortodox dacoromân-Gânditorul profund prin excelenţă sau Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice: poetul, filosoful, teologul constitue un factor de unitate integru, un sens adevărat al spiritului în forma cea mai înaltă a ecumenicităţii dumnezeeşti ca: „unitate în diversitate”.
Prin urmare, în Gânditorul gândirii sale metafizico-mistice, Poetul, Filosoful ori Teologul deplin se întrupează o întreită conştiinţă: filocalică, sofianică şi euharistică în care fiinţează Cuvântul Vieţii în pământul imanent şi cerul transcendent.
Cu admiraţie pentru marele PAVEL cu tot Cerul său epistolar pentru Adevăr, Petre Ţuţea conchide: „Eu leg adevărul de prezenţa a două lumi ale Sfîntului Apostol Pavel: <<Noi nu suntem dintre aceia care cred în cele ce se văd, căci cele ce se văd sînt trecătoare, ci dintre aceia care cred în cele ce nu se văd, căci sînt veşnice.>> Aici Pavel se întîlneşte cu entropia fizicii moderne. Căci entropia duce la sfîrşitul universului, la Judecata de Apoi, după proverbul acela <<Dies irae, dies illa, solvet saeculum în favilla.>> Mă rog, vezi cum merg sfinţii alături cu ştiinţa?”(Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia-1992, p. 47)
Pentru a se ajunge însă la Cuvântul Vieţii trebuie să se parcurgă Calea mântuirii care suie dealul Golgotei, cu Crucea martiriului, adică Suferinţa împlinită ca Iubire.
Suferinţa creştin-ortodoxă este pur şi simplu o provocare şi o invitaţie a Iubirii.
Între Suferinţă şi Iubire stă Scara Misticului, sprijinită de pământ şi rezemată de cer.
„Misticul. La acest nivel teologic, se poate vorbi de Real, de Dumnezeu ca adevăr unic, ca unitate reală a tuturor unităţilor, care izvorăsc din El şi sînt cuprinse extramundan de El.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu…, p. 124)
Iubirea este dragostea de Dumnezeu: de Atotcreatorul, de Mântuitorul Hristos, de Mângâietorul-Duhul Sfânt-Înţelepciunea absolută.
Aşadar, Iubirea este dragostea de Înţelepciune, ceea ce în termenul protodac înseamnă FILOSOFIE. Dacă Dumnezeu este IUBIRE şi ESTE!, înseamnă că DUMNEZEU ESTE FILOSOFIA DRAGOSTEI ABSOLUTE!
„DUMNEZEU ESTE IUBIRE!” (Întâia Epistolă Sobornicească a Sf. Ap. Ioan I,4, v.8)
Întru IUBIRE, Dumnezeu ne-a dat trăirea frumuseţii Dragostei Sale, întru sinele nostru, întru aproapele ca vocaţie, misiune, slujire hristică, slăvire ca trăire a sacrului.
Trăirea sacrului se atinge prin întoarcerea în sine ca însigurare şi comuniune totodată, prin înnoirea minţii ca purificare prin Sofia cerească, Înţelepciunea ca recucerire a harului prin darul identităţii vieţii misticului cu Dumnezeu, Theosis.
„Theosisul este suirea crucială în Hristos, suire Taborică.” (Ieroschimonahul Daniil Tudor/ Sandu Tudor, Scrieri I, Christiana, Bucureşti-1999, p. 208)
În IUBIRE se cuprind totul şi toate: Viaţa şi Creaţia în Ortodoxie, în dreapta fire.
Căderea din Ortodoxie, din Adevăr, din inimă înseamnă însăşi căderea din fire.
Fiinţirea în Ortodoxie înseamnă simţire şi sfinţire. Căderea înseamnă smintire.
Iubirea ne converteşte la Adevărul care ni se dezvăluie când în inimă pătrunde Lumina Cuvântului, adică Iubirea dumnezeiască a Logosului dătător de Viaţă.
Atunci are loc conversaţia lui Dumnezeu cu inima celui primenit care-L primeşte.
Atunci are loc comuniunea cerească. Inima este cerul Omului creştin ortodox.
Atunci are loc chemarea Omului întru dreapta credinţă a Evangheliei lui Hristos.
Atunci are loc alegerea Omului întru slăvire şi slujire mai presus de fire a Domnului.
Atunci are loc suişul mistic al dragostei sale întru Dumnezeu-Iubirea absolută.
Atunci are loc pogorârea harului asupra creaţiei sale, care-l reînnoieşte spiritual.
Atunci are loc Imnul purtării Crucii pentru Învierea sa întru Învierea Neamului.
Atunci are loc aşezarea Omului întru splendoarea frumuseţii sale divin-ortodoxe.
Frumosul este o Floare a spiritului religios înflorit în corola inimii peste care se pogoară roua harului, astfel ca Omul să poată trăi doar întru aura Frumosului.
Vasile Conta, chiar dacă s-a depărtat foarte mult de religiozitatea sa, adică de dumnezeirea Domnuui, atribuia Frumosului imanent caracterul de veşnicie. „Cînd zic frumosul nesfîrşit, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în cantitate toate frumuseţile imaginabile, iar pe de altă parte concep că fiecare frumuseţe sfîrşită din lume este un grad sau o cantitate cuprinsă în frumuseţea nesfîrşită.” (Vasile Conta, Teoria Fatalismului. Teoria Ondulaţiei Universale. Ed. Junimea, Iaşi-1995, p. 67)
Frumosul se situează deasupra cantităţii, materialităţii şi oricărei rare calităţi.
Frumuseţea este magnetismul întregului imanent-transcendent al Frumosului.
Frumuseţea este aici şi pretutindenea unde Frumosul religios trăieşte necuprins.
Chipul Frumosului ca splendoare a sensibilităţii, a uimirii celeste, a înfiorării divine a sălăşluit prin toate conştiinţele frumoase ale gândirii celei mai curate şi mai elevate.
Gândul frumos înmugureşte în Cuvântul frumos pârguit într-o faptă frumoasă.
O viaţă aleasă întru frumos converteşte o trăire frumoasă într-o frumuseţe angelică.
Convins că „nu se poate trăi fără frumos”, marele scriitor creştin-ortodox Dostoievski, el însuşi un chip aureolat de frumuseţe conchide într-un anume context:
„Toată nedumerirea consistă doar în întrebarea: ce este mai frumos, Shakespeare sau…, Rafael sau… Căci fără englezi omenirea mai poate trăi, fără Germania poate trăi, fără ruşi poate trăi prea bine, fără ştiinţă poate trăi, fără pâine poate trăi, numai fără frumos nu poate trăi, pentru că în acest caz omenirea nu va mai avea ce face pe lume.” (Feodor Mihailovici Dostoievski, Demoni, apud Arhim. Paulin Lecca, Frumosul divin în opera lui Dostoievski, Ed. Discipol, Bucureşti-1998, p. 325)
Toţi marii gânditori ai Frumosului ca esenţă divină ori ca natură a Creaţiei, din toate timpurile, neputând să-l înţeleagă, neputând să-l perceapă în sine, neputând să-l privească în apoteoza sa, l-au trăit în menirea simţirii sufletului frumos al fiecăruia.
„Sufletul se distinge de cuvântul spirit, enunţa înţeleptul nostru Petre Ţuţea:
- Prin aceea că el conţine ideea unei substanţe individuale;
- Că este mai comprehensiv, cuvîntul spirit aplicîndu-se mai ales la operaţiile intelectuale. El se opune deopotrivă celui în problema de a şti dacă sufletul nostru <<e mai mare decît eul nostru>>, adică dacă existenţa noastră psihică e mai bogată în conţinut decît ceea ce avem în conştiinţă.” (Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină 2 Sistemele sau Cartea Întregurilor Logice. Ed. Timpul, Iaşi-1993, p. 156)
Soarele cu aura sa de mare Astru înfrumuseţează lumina cuvântului nostru, dar şi Luna în smerenia ei, dă cele mai frumoase fioruri ce ne copleşesc mirarea suavă.
Trăirea Frumosului în frumos provoacă o mutaţie adevărată a conştiinţei estetice.
În conştiinţa curată a Gânditorului pur, a Filosofului ori Teologului creştin ortodox purtat în mrejele Frumosului, se văd dârele paşilor aurii ai Străbunilor ancestrali.
În Prologul vieţii creştin-ortodoxe, în Epistola cunoaşterii spiritual-religioase, în Evanghelia iubirii-Hristice, Filosoful creştin ortodox dacoromân se naşte, se renaşte, se fiinţează, se dictează, se corectează, se întrupează, se crucifică, se înviază.
În Altarul creaţiei sale Gânditorul creştin-ortodox dacoromân prefaţează într-o viziune socratică slava terestră sub toate auspiciile, dar îşi nuanţează comuniunea întru aura Absolutului sub sceptrul treimic al Adevărului, Binelui şi Frumosului.
În această metropolă a Filosofiei nuanţelor, cromatica spiritului se diversifică, se amplifică, se simplifică, se cuantifică, astfel încât Mitul să revină firii omului, iar Omul pur creştin să trăiască saltul din imanent în transcedent ca minuni ale suprafirescului: eroul, pedagogul, conducătorul, geniul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul, virtuţi care stabilesc totodată şi calitatea vieţii în plan social, economic, spiritual şi politic a Naţiunii în Calea ei spre Transcendent, pe Drumul Destinului ei.
Niciodată, în nici o împrejurare politică, diplomatică, economică, diplomaţia internă nu trebuie să frângă Destinul spiritual-religios al Neamului care, va înfrânge poate iremediabil Calea Destinului său hărăzit proniator de Dumnezeu.
Marii Filosofi, marii Teologi creştini ortodocşi dacoromâni nu au ca preocupare de căpătâi doar spiritualitatea-religioasă a Neamului, ci şi natura economico-socio-culturală şi mai ales factorul politic care, dacă nu este în slujba Naţiunii sale, devine în stat duşmanul de moarte al naţiei, fiindcă vine chiar din sânul Naţiunii propriu-zise.
În celebrul cotidian Cuvântul, filosoful creştin ortodox Nae Ionescu a publicat la 17 Martie 1938, articolul „Drumurile politicei noastre”, teză abordată şi de istoricul Gheorghe Brătianu în ziarul Timpul, în care subliniază: „Drumurile politicei noastre nu pornesc numai de la Giurgiu şi Bazargic în jos, prelungire a presiunii ce am primit de aiurea. Ele se îndreaptă în ceasul acesta spre Varşovia şi spre Belgrad, spre Praga ca şi spre Ankara, Atena sau Sofia, în grija comună de a păzi pacea, a noastră şi a tuturor, fără a provoca şi fără a abdica… Atunci când unele din marile puteri apusene şi meridionale par a fi preocupate mai mult de probleme coloniale, aceste state (ale noastre n.red.), al căror destin istoric e de a-şi menţine independenţa între marile imperialisme, de a ridica o barieră războaielor de ideologie, trebuie să-şi afirme şi să-şi întărească legăturile de solidaritate pe toate tărâmurile… De aceea, Blocul statelor de la Baltica la Marea Neagră, la Adriatica şi Egee, care reprezintă în ordinea demografică populaţia în creştere, naţiunile în plină expansiune de vitalitate ale continetului nostru. Acest bloc este mai mult decât oricând o necesitate a păcii generale.” (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc. Ed. Vremea, Bucureşti-2011, p. 121-122)
Prin alt articol Drumurile destinului românesc, filosoful şi analistul politic-creştin Nae Ionescu se confruntă şi înfruntă cu marelui istoric-politician Gheorghe Brătianu.
„Va să zică: toate statele cuprinse între Marea Baltică, Marea Neagră, Adriatica şi Marea Egee, plus Cehoslovacia, trebuie să constitue un bloc; pentru a-şi menţine independenţa, pentru a ridica o barieră războaielor ideologice, pentru a apăra pacea.
La aceasta răspundem:
1)Nu noi vom combate ideea unei legături de la Baltica la Marea Egee; dar ne e străină, şi va rămâne aşa, propunerea blocului de care vorbeşte d. Gheorghe Brătianu. Nu numai că un asemenea bloc ni se pare nerealizabil. Ci, mai mult, pentru că abia realizarea lui începe să însemneze pentru noi o mare primejdie. În adevăr: noi suntem, aşa cum o spune de altfel şi d. Gheorghe Brătianu, o ţară care, în ordinea demografică, are o populaţie în creştere. Dacă la această creştere se adaugă o dinamizare spirituală-şi nu vedem de ce o asemenea operaţie ar întârzia-atunci naţia noastră va trebui să înceteze de a fi obiect de istorie, devenind, dimpotrivă, subiect.
Că situaţia noastră, între <<marile imperialisme>> este dificilă? E un fel de a vedea; care poate fi justificat ca o metodă, atunci când el e adoptat de un om de stat în funcţiune; dar care trebuie categoric condamnat-ca instaurând o mentalitate pasivă-atunci când gândim şi vorbim cu ochii la destinul naţiei noastre. Evident, situaţia noastră este dificilă astăzi; dar ce ne obligă să credem că ea va continua să fie la fel mâine? Iar dacă vom face-o, în ce ipostază ne vor găsi schimbări favorabile nouă, dacă noi nu vom creşte în sufletele alor noştri ideea unei misiuni istorice a neamului românesc? Şi mai apoi, de unde să luăm noi puterea de a trăi şi de a lupta, dacă nu avem convingerea că suntem, cum se zice cu un termen impropriu, creatori de istorie?
Noi avem, deci, o misiune pentru care trebuie să ne pregătim. Cum? Prin blocul propus de d. Brătianu? Nu o putem crede. Căci blocul acesta nu ar avea de scop decât să înţepenească lucrurile în situaţia de azi-care s-ar putea (principial cel puţin) să fie şi anormală-oprind crearea albiei lor fireşti.
2)Pentru un motiv analog, nu putem subscrie la recomandaţia d-lui Gheorghe Brătianu de a „ridica bariere războaielor de ideologii”. Pentru că, după convingerea noastră, nu e vorba aci de „ideologii”-pe care şi formula comunistă şi cea fascistă le ignoră-ci de forma de viaţă care îşi caută formula ei de echilibru.
Se va înţelege, deci, de ce-de la o vreme-drumurile noastre se despart de cele ale d-lui Gheorghe Brătianu.”, (Nae Ionescu, Drumurile destinului românesc…, p.122-123, Cuvântul, 20 Martie 1938)
-Ce păcat că Astăzi trăim aceeaşi Dramă de acum 80 de ani! Poate chiar la o dimensiune mult mai mare ca gravitate, ca tragedie pe termen lung!
-Ce păcat că Patria noastră nu mai este a lui Dumnezeu, nici a Maicii Domnului Grădină, nici a Străbunilor, nici a Strămoşilor, nici a marilor Voievozi, nici a iluştrilor Vlădici, nici a bravilor Comandanţi, nici a Martirilor, nici a Mărturisitorilor, nici a Ţăranilor care s-au jertfit de-apururi pentru Dumnezeu, Ţară şi Neam, nici a celor puţini care am mai rămas ca veghe, ca atitudine, ca luptă spirituală naţionalist creştină!
-Ce păcat că avem conducători trădători, custode regal fals, ierarhi eclesiali- baroni trădători, politicieni trădători, parlamentari interni şi europeni trădători!
-Ce păcat că suntem Grânarul Europei fără a ni se recunoaște că suntem Moşia bunilor gospodari!
-Ce păcat că avem mulţi, prea mulţi Trădători interni, care-i depăşesc numeric pe vrăjmaşii seculari şi pe cei recenţi atât de prea democraţi din afară!!!
Prea mare Păcat!
-Cum să mai rămânem atunci, Astăzi, ori Mâine creatori de istorie care să merităm prinosul înțelepciunii celor trecuți prin iadul temnițelor totalitare ?!
-Cum să mai avem o misiune fundamentală, esenţială de îndeplinit dacă nu înțelegem să apărăm moștenirea respectului față de Neamul nostru?!
-Cum să ne regăsim forma de viaţă cu formula ei de echilibru, de armonie harică?!
-Cum să mai rămânem dacoromâni creştini ortodocşi, dacă nu mai suntem nici naţionalişti, nici români, nici creştini, nici oameni ci doar indivizi?!
+ Sfinţii Ierarhi Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareei şi Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Mărturisitor Lazăr Zugravul
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
19 noiembrie, 2018