„Cine a văzut un răsărit de soare
în Piatra Craiului, vrea să trăiască;
descoperă sensul vieţii.”
(ERNEST BERNEA)
Soarele se apleacă grăbit peste desişurile gândurilor dese, răsfirate într-un labirint al minţii continuu frământate, aprinzându-le vârfurile de deasupra frunţii spre dezvăluirea cărărilor care înmiresmează cugetul ca o euforie a unei adieri ce se amestecă cu chicotele unor copii în plină hârjoană…
Gândurile mele se aseamănă uneori cu zbenguitul mieilor care apucă doar jumătate din primăvară înainte de sacrificiul patimilor lor şi-al Patimilor noastre, iar alteori cu ciripitul suav al vrăbiuţelor ce măsoară în zborul lor săgetat şi mlădios aşezările rămase suverane peste timp în vatra străbună a delniţelor noastre – Vatra valahă a Craiului – Regele Creaţiei întronizat de Dumnezeu peste Darurile Frumuseţii Sale.
Afară nu-i altă mişcare decât adierea plăpândă a ghiocelului, Magul primăverii.
Și a tămâioarelor ce înmiresmează iarba din jur ce dă să-nverzească în ciuda unui vânt care se înteţeşte a crivăţ, răscolind pădurea de la un capăt la altul. Peste cântatul răzleţ al cocoşului ţanţoş printre consoartele sale, o mierlă și un cintezoi, cu trilurile lor târzii, întregesc ritmul glasului baritonal al câinelui ciobănesc bucovinean ce străbate curtea, uliţa…
Astfel, ziua înfrumuseţată de sărbătoarea PRIMĂVERII se îndreaptă agale înspre azur.
Pașii mă poartă în ogradă unde susurul apei de izvor se adaugă luminii Luceafărului de sus – Izvorul primenirii, într-o ţesătură a creaţiei ce dă sens vieţii, propagând şi repetând undele trăirii, legând şi împletind visele, năzuinţele, îndrăznelile, hotărârile, rugile, dorurile, evenimentele, fenomenele, cauzele ce se pogoară peste existenţa noastră ca sens al împlinirii sacre, acolo unde viaţa semănată liturgic încolţeşte în frumuseţi harice, miraculoase.
Acolo şi Aici la noi, Acasă, încă se mai arată farmecul zorilor, lumina în cântecul şi splendoarea jocului ei nefiresc, majestuos, rapsodiile păsărelelor admirabile peste care se pogoară binecuvântarea Atotcreatorului, ca un Dor înflorit ce prăvăleşte mângâierea dumnezeiască peste Creaţia Sa, prin Întruparea Mântuitorului Hristos şi asupra clipelor liniştite ce răsar sacru, metafizic în bătăile inimii veşniciei noastre.
O mişcare ce irumpe înspre Primăvară se prelinge din Grădina lăuntrului nostru, astfel că privirea senină pogoară de pe bolţile cerului sufletesc înspre uliţa trupului ce se sprijină de brâul zării, ca o curte aleasă, răzăşească de corola uriaşă a unui nuc secular în care s-au compus miile de madrigaluri ale menestrelului Cuc, astfel că soarele, în rotaţia lui celestă, dă conacului imaginea ce pare că se reazemă de marama azurului ce acoperă cucernic şi veghetor semeaţa pădure verde de brazi.
Cromatica aceasta celestă a brazilor verzi, înalţi şi falnici, precum şi cea a cerului albastru,nemărginit cuprinsă în brâul rubiniu al zorilor Dimineţii,se adaugă mirific zborului păsărelelor ce-și căută febril ”cărămizile ” întocmirii cuiburilor unde se va încropi viaţa puişorilor lor.
Totul este o revărsare copleşitoare cu unduiri de lumină în care se acordă armonia unor sunete fascinante, venite din negrăitul angelic, transfigurând Omul dincolo de chemarea sa firească, dincolo de alegera sa creştină într-o încântare diafană unde pare că susură permanent sub bagheta serafică, izvorul muzicii pure, acolo unde tainele cântă prin existenţa frunzişului nostru şi luna suspină în noaptea ei aurie, de basm, după frumuseţea şi dragostea hărăzită lumii acesteia.
În această Ramă, Icoană cerească desprinsă ca dintr-un basm al copilăriei ori dintr-o fascinantă poveste a Creaţiei, pătrunde Primăvara cu drepturile ei depline, privilegiată de destinul divin al Vieţii, înverzind gândurile, câmpurile, crengile, năzuinţele, răsăritul de soare, înmugurind cuvintele, ramurile, dorurile, rugile, tainele, fecioarele, amurgul, înflorind inima, sufletul, cugetul, florile, femeile, mamele, apele, cântările, toate împodobirile, în această mirifică cuprindere şi necuprindere cosmică, răsfirată ca un crez, ca o mărturisire, ca un act liturgic, ca o cuminecare, ca o comuniune, ca o tendinţă, atitudine, libertate, adevăr, creaţie, poezie, cânt, dragoste, armonie, schimbare şi deplină permanenţă sălăşluieşte Viaţa ca o Primăvară.
Fascinantă privelişte! Viaţa noastră a creştinilor ortodocşi dacoromâni de pretutindeni ar trebui să urmaze această Axă cosmică pelasgo-geto-dacică, această Osie Hristică în care Ziua coboară din Cer şi urcă serafic înapoi în Sânul cerului său.
Aşadar, Viaţa care pogoară din Cer, suie iarăşi povârnişul mistic înapoi în Cer.
Azurul nefiind alceva decât marea draperie a Cerului pentru a proteja pământul de arşiţa Luminii, doririi, rostuirilor şi întocmirilor sale.
Numai cine coboară pe Zorii îmbujoraţi ai dimineţii înveşmântate într-o aură diafană străbate unduirile de safir ale Azurului, peste care se pogoară Creaţia divină.
Numai cine se răsfrânge peste caratele diamantului de azur trăieşte plenitudinea desfăşurărilor cugetului, ca un plai uriaş de vis şi împlinire, ce îmbrăţişează zările largi fără hotare.
Întinderea cât cerul a sufletului frumos al Românului creştin ortodox răsfiră lumina ce urcă şi lucirea ce se coboară, purtându-ne înspre zări de noi începuturi, de noi Primăveri ce înverzesc, înmuguresc, înfloresc şi rodesc în mirificul sublim al ARMONIEI – elogiul divinei splendori a VIEŢII ca o PRIETENIE!
Cine vede un permanent răsărit de soare în lăcaşul sufletului său aprins de dorul trăirii religioase, fiinţa sa tainică este cuprinsă de o serafică dimensiune cosmică ce nu poate fi ucisă de o vremelnică și aberantă conspirație a fricii !
Împreună Românilor trebuie să învingem prezentul și să păstrăm Primăvară frumoasă în sufletele noastre !
———————————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
15 martie 2020, Bursturi, Neamț