George ROCA: Citindu-vă o fișă de autor am realizat că în curând, pe 21 ianuarie 2022, veți împlini frumoasa vârstă de 70 de ani. Aveţi foarte multe realizări pe plan literar și social, fapt care m-a determinat să vă cer acest inteviu. Vă mulțumesc pentru accept! Cum vă puteți descrie până în prezent? Mă refer la sănătate, putere de muncă, relaţii cu oamenii, în special cu cei de acasă, din România…
Valentina TECLICI: În privinţa sănătăţii, aş putea să mă compar cu un acrobat mergând pe o sârmă la mare înălţime. O continuă concentrare şi atenţie să-mi menţin echilibrul. Partea bună este că, deşi am avut ezitari, şi chiar unele temeri puternice, am reuşit să rămân acolo, sus. Este drept, că în ultimii ani am renunţat total la zahărul procesat, la carne, cu excepţia peştelui pe care-l mănânc foarte rar, beau cafea din când în când. Consum în schimb multe fructe şi legume crude. Ce mai, dietă de iepure. Fac plimbări lungi pe dealurile din zona mea, gimnastică pentru încheieturi şi spate, exerciţii de meditaţie, invit în mintea şi sufletul meu pozitivitatea. Ei, puterea de muncă este cu suişuri şi coborâşuri, dar mult mai echilibrată decât în tinereţe, când cea mai mare parte era direcţionată către munca intelectuală. Îmi place să grădinăresc, să învăţ lucruri noi, cum ar fi cântatul la pian şi pictatul. Relaţiile cu prietenii sunt armonioase, pentru că m-am înconjurat de oameni de calitate, cu crezuri şi preocupări similare. Relaţiile de familie sunt sănătoase, simţim tot timpul dragostea, respectul şi ajutorul pe care ni-l acordăm când avem nevoie.
George ROCA: Țara dumneavoastră de adopţie este Noua Zeelandă. Ce v-a determinat să faceţi un salt atât de mare până la Antipozi? Unde sunteţi stabilită?
Valentina TECLICI: Sincer, dorinţa de a trăi mai bine, într-un mediu mai puţin poluat în toate sensurile. Iubesc ţara mea nativă pentru că acolo îmi sunt rădăcinile şi pentru că m-a înzestrat cu valori şi abilităţi pe care le-am folosit acolo câteva decenii bune, dar şi în NZ în ultimii 19 ani de când am emigrat. Am locuit în Wellington timp de 9 ani, dar din ianuarie 2011, Robert, soţul meu şi pisicile noastre, Lucky (din păcate a murit în noiembrie anul trecut) şi Shadow, am decis să ne mutăm în Napier, Capitala Art Deco, la doar 3-4 ore de şofat până la Wellington. În Napier, clima este mult mai bună decât în capitala NZ, la fel ca şi stilul de viaţă, totul este mai proaspăt şi mai ieftin datorită fermelor de tot felul din împrejurimi, distanţele mai rapid de parcurs.
George ROCA: Să ne reîntoarcem la matcă. Din ce parte a României proveniţi? Unde aţi făcut primii paşi la scoală, dar mai apoi cursurile liceale, şi cele universitare?
Valentina TECLICI: Provin din Moldova lui Ştefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir, a lui Eminescu, a lui Ioan Creangă… M-am născut în satul Brădiceşti, comuna Dolheşti din judeţul Iaşi. Tatăl meu, Valentin, învăţător calificat, era directorul şcolii din acea comună, iar mama mea, Sofia, contabilă. Tatăl meu era pasionat mai mult de radiofonie decât de pedagogie, aşa că a renunţat la cariera didactică şi s-a calificat ca depanator de aparate de radio şi televizoare. Părinţii mei s-au mutat la Bicaz, unde au stat vreo 2 ani, apoi s-au stabilit în Huşi, unde au rămas până la sfârşitul vieţii. Aşa că, tot ce este legat de educaţie, de la grădiniţă, până la sfârşitul liceului, s-a petrecut în acel târguşor de provincie cu iz patriarhal, de unde am amintiri foarte frumoase despre străzile cu tei şi castani, despre colegi, profesori, oameni de cultură (Mihai Cărăuşu, Hera Steinberg, Ion Al Angheluş, Emil Pascal, Avram Tudose…) cât şi prietenii care au devenit foarte trainice de-a lungul anilor, cum ar fi cea începută cu Ana Anton încă de la grădiniţă. Am urmat Facultatea de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie, fără frecvenţă, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi am beneficiat de cursurile scrise ale unor renumiţi profesori, cum ar fi Ernest Stere, Vasile Pavelcu, Stela Teodorescu, Titus Raveica, Petru Ioan, Adrian Neculau, Radu Negru, Tudor Ghideanu, cursuri pe care, ca un adevărat şoarece de bibliotecă, le-am ronţait până la ultima literă. Şi, cum nimic nu este întâmplător în acestă lume şi viaţă, de la începutul facultăţii datează şi prietenia mea cu scriitoarea Vasilica Grigoraş.
George ROCA: După terminarea facultăţii aţi intrat în învățământ! Unde şi ce aţi predat?
Valentina TECLICI: Pentru că am făcut facultatea la fără frecvenţă, am lucrat chiar de la terminarea liceului, întâi ca educatoare, apoi profesor suplinitor. Ca să fac o selectie, am lucrat doi ani în Huşi la Grădiniţa nr 3, chiar cea pe care o frecventasem în copilărie. Spre surprinderea mea, materialele folosite erau puţine şi aceleaşi pe care le învăţasem în urmă cu 15 ani, aşa că am început să scriu poezii şi scenete, care au fost folosite mulţi ani în mai multe grădiniţe din Huşi. În aceeaşi perioadă am scris piesa de teatru „Setea de alb”, regizată de Emil Pascal, directorul Casei de Cultură din Huşi, jucată de două ori de un grup de medici stomatologi şi tehnicieni dentari din urbea dintre vii. Am predat limba română în satul Pâhneşti, unde locuiau bunicii din partea tatălui meu şi aveam unchi, mătuşi, verişori, vreo trei dintre ei, devenind elevii mei. Am amintiri speciale, legate de un grup vocal pe care l-am iniţiat și coordonat, format din 12 eleve, cu care am participat şi la câteva competiţii, cât şi despre piesa lui Vasile Alecsandri „Piatra din casă” pe care am regizat-o şi care a fost jucată de câteva ori de un grup de elevi pe scena Căminului cultural, folosind pentru „actori” costume de epocă împrumutate de la Casa de Cultură din Huşi. Am predat franceza în satul Cuca din judeţul Galaţi. După ce am absolvit facultatea, am predat istorie la Liceul de muzică din Galaţi şi ştiinţe sociale la Liceul de Construcţii din Galaţi, unde am fost colegă cu Petru Iamandi, profesor de engleză, devenit mai târziu şi un renumit traducător. În perioada comunistă, primeai repartiţie în învăţământ doar dacă absolveai o facultate la zi. Nu mi-a plăcut instabilitatea pe care o trăiam înainte de începutul fiecărui an şcolar şi am fost inspirată şi norocoasă să găsesc un post de bibliotecar la Biblioteca UJCM Galaţi, unde se cereau studii superioare. Am lucrat acolo timp de zece ani şi satisfacţiile profesionale au fost pe măsura entuziasmului şi dragostei mele pentru carte, scriitori şi cititori.
George ROCA: De la profesorat, la bibliotecară, apoi redactor la o editură din Galaţi… Cum a fost posibil!? Care a fost motivaţia acestor schimbări?
Valentina TECLICI: Prin intermediul cuvântului scris şi publicat. În deceniul cât am lucrat ca bibliotecară am reușit să public la Editura „Ion Creangă”, două cărţi de poezii (una binecuvântată cu un premiu naţional), o carte de povestiri, să iau mai multe premii şi mențiuni pentru poezie, să am piese de teatru, povestiri şi poezii publicate în antologii, să scriu dramatizări, unele în colaborare cu Vlad Vasiliu şi Violeta Ionescu, să organizez acţiuni cu scriitori şi cititori la sediul bibliotecii sau în diferite secţii de lucru, să fiu parte activă din viaţa culturală a orașului Galaţi. Când am primit oferta să fiu redactor de carte la Editura „Porto-Franco”, n-am ezitat nici o clipă. Asta se întâmpla imediat după Revoluţie şi a fost parte din provocările şi trasformările de atunci. La editura galăţeană experienţa mea s-a îmbogăţit şi cu munca de redactare a revistei pentru copii „Liliput” cât şi cu cea de ziarist la cotidianul „Acţiunea”.
George ROCA: De la Galați aţi făcut în 1993 saltul spre București. Aţi lucrat la săptămânalul „Expres” și la revista „Femeia”. Care a fost rolul pe care l-aţi avut la aceste două bine-cunoscute publicații. Aţi mai colaborat şi cu alte reviste? Descrieţi vă rog!
Valentina TECLICI: La revistele amintite am fost redactor şi am scris în special articole cu caracter economic, cultural şi social, dar am făcut şi anchete sociale, am luat şi multe interviuri. Am colaborat la revistele „Azi”, „Capitalul”, „Tinerama”, „Republica”…
George ROCA: În capitală, v-ați luat şi un doctorat în Sociologie!? Care a fost motivaţia acestui pas? Ce a urmat după aceea?
Valentina TECLICI: Am luat decizia de a face un doctorat, într-un moment de cumpănă. Săptămânalul „Expres” care era o revistă de opoziţie, a dat faliment, cauza fiind, aşa cum am fost informaţi, o acţiune de sabotaj făcută prin cei de la difuzare. În acele momente, am decis să mă opresc şi să gândesc ce doresc şi e mai bine să fac pe plan profesional. Aveam 42 de ani. Munca de ziarist este extrem de intensă, trebuie să fii tot timpul alert, cu mintea şi urechile deschise, să-ţi creezi o reţea bogată de persoane cu diferite funcţii şi roluri ca să poţi supravieţui, să scrii bine, să fii apreciat. Nu ştiu de unde am avut atât de multă energie fizică şi putere mentală, dar pe lângă gazetărie, am făcut şi muncă de voluntariat la trei organizaţii non-guvernamentale, cărora mai târziu le-am coordonat proiecte. Aşa am intrat în intimitatea copiilor străzii, un fenomen care a explodat după 1990. Am considerat acel moment de cumpănă o „binecuvântare deghizată” şi am decis să încep călătoria unei cariere profesionale noi. În 1995 am participat la examenul de selecţie pentru tezele de doctorat cu o temă despre copiii străzii. Am fost admisă, coordonatorul lucrării mele a fost academicianul Cătălin Zamfir. Tot în 1995 am aplicat pentru o bursă SOROS, care a fost aprobată pentru o perioadă de 2 ani şi care mi-a permis să fac o cercetare comparativă pe problema copiilor străzii în România, Cehia, Germania şi Franţa. La sfârşitul cercetării, în 1998, am publicat cartea „Vina de a fi copil al străzii”, la editura „Oscar Print” din București, unde am lucrat iniţial ca redactor, apoi ca redactor şef până la plecarea mea în Noua Zeelandă, şi de unde mi-am câştigat o prietenă pe viaţă, pe Angelica Moldovan, directorul de atunci şi de acum al editurii.
George ROCA: Ce alte proiecte aţi coordonat în această privință?
Valentina TECLICI: Amintesc proiectul „Realitatea fără spectacol” derulat de Casa Deschisă (1998-1999), care a avut ca scop principal informarea opiniei publice, a persoanelor cu rol de decizie în protecţia copilui, a mass-media că nici un copil nu-şi alege destinul de copil al străzii de bună voie, ci este o victimă a unor politici greşite şi a unor deficienţe familiale şi sociale. În cadrul proiectului am organizat şi conferinţa naţională „Copiii străzii – prezent şi perspective”, în Bucureşti, noiembrie 1998, la care au participat peste 60 de persoane, reprezentanţi ai ONG-urilor din ţară, ai instituţiilor guvernamentale, ai unor instituţii de protecţie a copilului şi ziarişti. Un alt proiect în care m-am implicat şi care mi-a influenţat cumva activitatea profesională din Noua Zeelandă, a fost „Împreună pentru un alt drum – Sprijin pentru reinserţia socială a minorilor delincvenţi” (2001-2002), finanţat de Programul PHARE ACCESS, realizat de Centrul Român pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană, în Centrele de Reeducare Găeşti şi Tichileşti şi în Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova. În cadrul acestui proiect foarte complex, implementat de o echipă multidisciplinară (asistenţi sociali, psihologi, sociologi, profesori) au fost organizate lecţii demonstrative şi ateliere de lucru cu educatorii din centrele de reeducare şi cu tinerii delincvenţi (unii dintre ei proveniţi din copiii străzii), o conferinţă internaţională şi s-au creat şi tipărit materiale informative, pliante, ghiduri şi manuale. Eu am scris „Ghidul de educaţie pentru sănătate” (2002, 2004) care a urmărit în primul rând să cultive sănătatea prin prevenirea bolilor şi riscurilor care ne pot afecta starea de sănătate fizică, mentală, emoţională, socială.
George ROCA: În perioada 2001-2002 ați lucrat şi ca evaluator de proiecte la Fondul Român de Dezvoltarea Socială (FRDS). Cu ce v-aţi ocupat şi care a fost menirea dvs. acolo? Puteți să faceţi puţină lumină?
Valentina TECLICI: Rolul meu a fost să evaluez proiecte sociale cu principalul obiectiv de a creşte calitatea serviciilor în centrele de zi pentru copiii defavorizaţi, propuse de diferite ONG-uri din ţară şi finanţate de Banca Mondială. Criteriile de acceptare a proiectelor erau specifice şi riguroase, ca şi criteriile de implementare după ce proiectul era aprobat. În prima fază, se făcea evaluarea de birou a proiectelor, apoi se mergea pe teren pentru o altă evaluare, după care proiectul era propus pentru aprobare. Fiecare proiect era monitorizat şi făceam 2-4 vizite pentru a verifica stadiul lucrărilor, pentru a putea solicita următoarea tranşă de bani. Deci în rolul meu de evaluator verificam stadiul şi modul de implementare al proiectelor, scriam rapoarte după fiecare vizită şi eram liantul dintre beneficiari şi FRDS.
George ROCA: Şi totuşi, în culmea gloriei profesionale, aţi plecat din România… ajungând în Noua Zeelandă. Motivația? Cum v-ați acomodat cu noua țară, cu oamenii, cu obiceiurile de acolo. Ați suferit de șocul emigrantului?
Valentina TECLICI: Personal, n-am gândit şi simţit că eram în „culmea gloriei profesionale”. Cert era că munceam extrem de mult, în 2-3 locuri în acelaşi timp, şi asta a fost posibil pentru că lucram cu termene, nu cu program într-un birou de la 8 am la 5 pm şi… eram mai tânără. Aveam satisfacţii, dar şi o stare permanentă de oboseală şi, probabil, din acest motiv, o toleranţă scăzută faţă de ceea ce observam că se întâmpla în jurul meu, în special dominarea corupţiei la nivel politic, accentuarea sărăciei şi deteriorarea valorilor. Aşa cum am spus la începutul interviului, motivaţia sinceră a fost „dorinţa de a trăi mai bine, într-un mediu mai puţin poluat în toate sensurile”. Nu pot spune că a lua viaţa de la început a fost foarte ușor, dar n-am suferit „şocul emigrantului”. Am venit aici cu o atitudine pozitivă şi dorinţa acerbă de a reuşi. A fost un proces şi am fost conştientă că trebuia să-l parcurg pas cu pas, observând oamenii cu mintea deschisă ca să le înțeleg valorile, obiceiurile, diferențele şi similitudile culturale, să învăt, să reflectez, să asimilez, să mă bucur de noile investiţii mentale şi spirituale. În călătoria mea de emigrant am descoperit noi valenţe ale personalităţii mele şi m-am îmbogățit cu prieteni noi şi o nouă limbă de comunicare.
George ROCA: Ce aţi lucrat/lucrați în Noua Zeelandă și cum v-aţi acomodat cu limba?
Valentina TECLICI: O să încep cu partea a doua a întrebării. Acomodarea cu limba engleză a fost o adevărată provocare după ce am aterizat în NZ. Am început să învăț limba lui Shakespeare în salturi, din 1994 şi nivelul meu de engleză a fost suficient ca să trec examenul IELTS necesar la dosarul pentru obţinerea vizei de rezidenţă permanentă. Dar când m-am confruntat cu realitatea comunicării cu oamenii locului sau cu alţi emigranţi cu accent străin ori ciudat (ca și al meu!), am realizat că aveam mult de lucru, mai ales la partea de conversaţie şi vocabular. Unele persoane vorbeau foarte repede, mâncând practic din cuvinte, altele foloseau limbajul trivial, nou pentru mine, ori expresii şi jocuri de cuvinte cu subtilităţile de rigoare. Prin muncă independentă, citit, şi, mai ales, expunere (ascultat radio, TV, socializare cu vorbitorii de engleză) mi-am îmbunătăţit engleza zi de zi şi… încă pot spune că este un proces în progres. Am început cu munca de voluntariat la Chelsea Club, lucrând cu persoane în vârstă afectate de Alzheimer, şi la Citizens Advice Bureau unde trebuia să „deschid urechea bine” mai ales când vorbeam la telefon. Am lucrat în primii doi ani şi ca profesor suplinitor (aici educatoarele, învățătorii, profesorii sunt numiți „teachers”) la diferite grădiniţe şi şcoli din Wellington, ceea ce m-a ajutat foarte mult la îmbogăţirea vocabularului, comunicare, dar şi la înţelegerea sistemului educaţional din NZ. Din 2005 şi până la pensionare, care s-a întâmplat la sfârşitul lui octombrie 2020, am lucrat cu persoane dependente de droguri, jocuri de noroc, comportament anti-social în comunitate şi în închisorile din Wellington şi Hawke’s Bay. Titlurile avute au fost Programme Facilitator, AOD Counsellor, Clinical Team Leader, Seniour Addictions Counsellor. În aceste roluri am avut privilegiul să-mi folosesc creativitatea, dar şi experienţa acumulată în România. Astfel am creat şi pus în practică programe psiho-terapeutice, care aveau ca obiectiv să provoace, să influenţeze şi să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi al celor dependenţi de droguri. Am fost mentorul studenţilor în practică şi al colegilor proaspăt angajaţi, am coordonat proiecte cum ar fi implicarea deţinuților în crearea a trei cărţi de poezie şi implicarea colegilor în crearea materialelor folosite în activităţile individuale şi de grup, cât şi a unor materiale pentru dezvoltarea profesională.
George ROCA: Să înţeleg că aţi „invitat” poezia în închisorile unde aţi lucrat?
Valentina TECLICI: Da, aşa s-a întâmplat, în Hawke’s Bay Regional Prison. De fapt, poezia era acolo, în sufletele multora dintre cei încarceraţi. Unii dintre ei, habar nu aveau ce comoară de sensibilitate şi creativitate ascundeau în interiorul fiinţei. Ideea primei cărţi a pornit de la un exerciţiu pe care l-am făcut cu un grup de 12 participanţi într-o şedinţă de educaţie în cadrul programului din comunitatea terapeutică, după ce am discutat valorile morale Tika, Pono și Aroha, care înseamnă drept/corect, onest şi dragoste necondiţionată. Apoi le-am dat câte o foaie de hârtie şi le-am spus că au la dispoziţie zece minute să scrie o scurtă poezie folosind la alegere una sau mai multe dintre valorile discutate. E drept, 2-3 dintre ei au opus iniţial rezistenţă, că e imposibil pentru ei să se exprime în formă poetică. I-am încurajat să încerce şi, după scurgerea celor zece minute, unii comiseseră câteva versuri, alţii au umplut pagina. Când i-am invitat să citească ce-au scris, au fost momente de uimire personală şi generală. Spun cu mâna pe inimă că şi eu am fost impresionată de frumuseţea şi profunzimea unora dintre versuri. În aceeaşi şedinţă le-am propus să alcătuim împreună o carte de versuri şi, ce credeţi, au fost de acord. Le-am sugerat câteva teme, dar i-am îndemnat să se gândescă singuri la alte subiecte pro-sociale. Am invitat şi colegii consilieri să scrie poezii şi să fie parte din proiect şi patru-cinci dintre ei s-au şi pus pe treabă. Prima colecţie de poezie s-a numit „Whanaungatanga, Together as one”. Au urmat cărţile de poezie, „Poems of Recovery” şi „Diversity, Love and Miracles” cu alte două grupuri. Sunt conștientă că imaginea opiniei publice despre cei care comit activităţi criminale şi ajung şi în închisoare este extrem de negativă. Şi este de înţeles pentru că faptele lor cauzează frică, durere, victime şi traume, uneori pe termen lung. În procesul de realibitare, li se oferă multe oportunităţi, cum ar fi să-şi exploreze trecutul şi comportamentul, să înţeleagă diferenţa dintre bine şi rău, cunoaşterea de sine, să se conecteze cu propria cultură, să devină conştienţi de tipul de gândire pe care îl întreţin şi despre efectele distructive ale gândirii negative, să-şi crească încrederea de sine prin propunerea şi atingerea unor ţeluri pro-sociale, să înceapă să trăiască prin valorile morale apreciate de societate, să devină conştienți că puterea de alegere este intrinsecă şi că ei sunt responsabili pentru orice decizie şi acţiune. După crearea primei cărți de versuri, care a fost ilustrată cu desenele unora dintre ei şi care a fost un adevărat succes în mediul penitenciar, am dorit să fie mediatizate şi faptele pozitive ale celor de după gratii şi am creat un afiş (de 2 metri lungime) ilustrat cu poezii şi desene din carte. Afişul, pe care l-am numit „The power of healing and empowering through poetry” a fost selectat să fie prezentat în 2019 la Conferința internaţională „Cutting Edge”, organizată de „Dapaanz”[1] la Auckland. Imaginea şi conținutul afișului au fost apoi mediatizate în „The Addiction Standard” magazine. Doresc să adaug că la Graduation (festivitatea de încheiere a programului), toţi colaboratorii la cărţile de poezie amintite au primit câte două exemplare (imprimate color, pe hârtie de calitate), să le aibă în proprietatea lor şi să le arate celor din familie.
George ROCA: Aţi făcut muncă voluntară în România şi în primii ani de adaptare în Noua Zeelandă. Aţi mai fost interesată de acest fel de muncă?
Valentina Teclici: Da, fac parte de câţiva ani din comitetul cenaclului „Hawkes Bay Live Poets Society” (HBLPS) şi sunt secretarul acestui grup, cu munca de scriptologie pe care o presupune rolul. Şi cu initiaţivele personale, dintre care amintesc cele trei colecţii de poezie ( „Chocolate Fish Night”, aprilie 2020; „Favourite Poems”, mai 2020 şi „Let’s Stay Connected”, septembrie 2021) pe care le-am alcătuit în timpul perioadelor de „lockdown”/carantină de aici. Am distribuit apoi colecţiile salvate în document pdf, ataşate la emailul tuturor poeţilor colaboratori şi altor poeţi din zona Hawke’s Bay.
George ROCA: Sunteți (ați fost!) membră a mai multor societăţi literare atât din România cât şi din Noua Zeelandă. Câteva cuvinte vă rog…
Valentina TECLICI: Am fost membră a Asociaţiei Ziariştilor Români (1993-2002). Când am locuit în Wellington am frecventat timp de câţiva ani cenaclul „Poetry Café”. Sunt membră a Uniunii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti, Secţia pentru copii şi tineret (1993) şi a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Sunt o membră activă a cenaclului „Hawkes Bay Live Poets Society” din octombrie 2013, cât şi a cenaclului „Napier Life Poets”, din 2017.
George ROCA: Ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani pe tărâmul scrisului literar. Care a fost dezideratul dvs. în această privinţă? În ce limbă, engleză sau română, vă place mai mult să vă exprimați?
Valentina TECLICI: Să construim „poduri poetice” dar şi de prietenie între NZ, Australia şi România şi să descifrăm „Taina scrisului”. Mulţumesc din nou pentru colaborarea dvs. cu poezii atât de pline de vitalitate şi mesaje pozitive la cel de-al doilea volum al antologiei bilingve „Poetical Brigdes – Poduri lirice” şi pentru tehnoredactarea profesionistă pe care aţi făcut-o cărţii. De asemenea pentru generozitatea spaţiului alocat în „Confluenţe literare”, una dintre revistele dvs. on-line, unde aţi publicat integral primul volum al antologiei bilingve amintite. Îmi place mai mult să mă exprim în limba română, care, așa cum a spus Nichita Stănescu „este dumnezeiesc de frumoasă”. Este cea preferată pentru că îmi curge prin vene natural, cu muzicalitatea, bogăţia de sensuri şi metafore, că mă face să mă simt confortabil în acasa cuvintelor ce-mi deschid mereu uşile şi ferestrele şi mă invită înăuntru. Pentru că am ales să trăiesc într-o ţară în care limba oficială dominantă este engleza şi pentru că-mi plac provocările, scriu din ce în ce mai mult în engleză.
George ROCA: Ce ne puteţi spune despre editura „Scripta Manent”?
Valentina TECLICI: Am înfiinţat-o în 2016 împreună cu soţul meu Robert Anderson. Am editat şi publicat zece cărţi, printre care cele două volume de antologie bilingvă amintite, „Ochi în ochi cu luna – Looking the moon in the eye” (tanka şi pentastihuri), semnată de Vasilica Grigoraș şi tradusă în engleză de Alina Lavinia Grigoraş, „Cu timpul de mână” (poezie), autor Dorina Carp Nenici, cartea trilingvă de poezii pentru copii a Anei Anton „Căţeluşul meu Bijou – Mon Toutou s’appelle Bijou – My Puppy Bijou” tradusă în franceză de regretatul Constantin Frosin şi în engleză de mine. Pot spune că până în prezent editura fost un experiment, o căutare care m-a ajutat să aflu ce-i mai important pentru mine, ce doresc de fapt să fac. Am acum în lucru 4 cărți care vor apărea în format electronic semnate de doi poeţi români și doi poeţi kiwi.
George ROCA: Ați prevalat în scrieri literare de limba română încă de la vârstă fragedă. Care au fost primii pași? Dar apogeul până în prezent? Ce gen literar vă preocupă mai mult?
Valentina TECLICI: Primii paşi în lumea magică a scrisului i-am făcut în clasa a două, când am strecurat două poezii într-un caiet ca să le găsească învăţătoarea mea. Au urmat poezii citite la şedinţele de cenaclu, publicate în revistele şcolare, apoi în reviste literare naţionale, antologii, cărţi. Am scris eseuri, povestiri, scenete pentru copii, teatru, dramatizări, cronici de teatru şi de carte, articole şi lucrări de sociologie. Genul literar în care am scris cel mai mult e poezia.
George ROCA: Puteți să enumeraţi câteva publicații care v-au găzduit/sau vă găzduiesc scrierile?
Valentina TECLICI: În perioada cât am locuit în România, unele din lucrările mele, în special poezii au fost publicate în „România literară”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Comentar”, „Pagini dunărene”, „Vremea nouă”, „Viaţa liberă”, revistele „Porto-Franco” şi „Liliput”.O să enumăr câteva reviste cărora scrierile mele le-a fost oaspete în ultimii ani: „Confluenţe literare” (din Sydney-București) al cărui fondator sunteți; „Logos şi Agape” a prietenei noastre, regretata Mariana Gurza; „Melidonium”, „Onyx”, „Armonii culturale”, „Pro Saeculum”, „Aşii Români”, „Prodiaspora”, „Starpress”, „Observatorul”; revista „Armonia” (Saltim Media), „Totpal’s Daily News”, „Meridianul Cultural Românesc”, revista „Litera”, „a fine line” (revista NZPS), „Vines” (Hawke’s Bay, NZ), „Eucalypt” (Australia). Şi de asemenea menţionez blogurile personale ale Vasilicăi Grigoraş, Mariana Gurza şi cel al lui Ben Todică din Melborne, Australia.
George ROCA: Aţi scris mai multe piese de teatru, sau dramatizări… Pe ce scene au fost jucate?
Valentina TECLICI: Piesa „Setea de alb”, a fost jucată de două ori pe scena Consiliului popular al municipiului Huși, în 1974; dramatizarea „Arta Conversaţiei”, după romanul „Arta Conversaţiei” de Ileana Vulpescu, regizată de actorul Vlad Vasiliu şi jucată de actorii Carmen Maria Strujac şi Vlad Vasiliu pe scena U.J.C.M. din Galaţi (1983); dramatizarea „Moş Teacă”, după schiţe şi articole de Anton Bacalbaşa, în colaborare cu actorul Vlad Vasiliu, jucată la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila (1985-1987); Sceneta pentru copii „Ac pentru cojoc” a fost prezentată de Grădiniţa „Dumbrava Minunată” din Brăila la Festivalul concurs de teatru şcolar „Maria Filotti” în 2011.
George ROCA: Sunteți o persoană complexă din multe puncte de vedere: social, organizatoric, caritabil, ştiinţific, literar… Ce planuri de viitor aveți?
Valentina TECLICI: Să fiu sănătoasă, să mă bucur de prieteni şi familie, să-i văd cât mai des pe cei patru nepoţei ai mei: Andrei, Teo, Alex şi Oliver cum cresc şi devin adolescenţi şi tineri adulţi, să finalizez proiectele literare pe care le-am început în ultimii ani şi care se află în diferite etape de lucru. Să continui să învăţ să cânt la pian, să pictez… şi să călătoresc când coşmarul pandemiei se va sfârşi.
George ROCA: Vă mulţumesc pentru acest minunat interviu şi vă doresc mult succes şi în anii ce vin. Vă doresc mulți ani și buni în continuare alături de cei dragi. Să ne citim de bine!
––––––––
[1] The Drug and Alcohol Practitioners’ Association Aotearoa–New Zealand
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia
noiembrie 2021