Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”
Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic, mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea (bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism, drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții, naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).
Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele („…niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”), asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau poate sute de ani”.
O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500 de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107 susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” – fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.
Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță, căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă în curte și să vadă soarele”… Firește, prin necontenita problematizare în discuții și – mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și, în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor (ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).
Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4, B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe, încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar putea fi întrebuințate vreodată”. Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea” (A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4, bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu! Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu…” Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel mai crâncen”.
Și astfel, notează mai departe X-127 în jurnalul său, prin moartea a sute de milioane de indivizi în trei ore, „pământul a scăpat, sinistru vorbind, de coșmarul suprapopulării” (subl. mea, G.P.)! Dar viața nu dispare numai la suprafață în cele două superputeri, în țările aliate, ba chiar și în cele neutre, fără ca supraviețuitorii din zonele beligerante (ce țin legătura prin radio și se acuză unii pe alții de incalificabile crime împotriva omenirii) să divulge (sic!) tipul materialului radioactiv utilizat, ci ucide rând pe rând, prin penetrarea radiațiilor, toți locuitorii nivelurilor superioare, inclusiv pe cei din defensivul nivel 6.
E drept, nivelul 7 nu trebuie să-și facă griji din pricina acestor radiații, Însă, după sinuciderea lui X-117 pe 19 iunie și divorțul pe 14 septembrie dintre P-867 și X-127, pentru ca după cinci minute ea să fie soția lui X-107, cetățenii acestei lumi subpământene încep să moară ca muștele din cauza radiațiilor emise de reactorul defect. Ultimul care moare în ziua de 12 octombrie și pe acordurile simfoniei beethoveniene Eroica, este X-127 („Mor, și lumea moare cu mine”), care nu mai vede nimic, dar cu toate astea izbutește să scrie următoarele cuvinte: „Prieteni… oameni… mamă… soare… eu… eu…”
În Introducerea alcătuită pe 27 aprilie, adică 37 de zile după încarcerarea subterană și începerea Jurnalului (pe 21 martie), X-127 ne spune ce anume l-a îndemnat să facă acest lucru, conștient fiind că rodul străduințelor sale are foarte mici șanse să ajungă vreodată la suprafață: „Am să scriu acest jurnal atâta timp cât voi trăi. Fiindcă numai așa am posibilitatea să simt soarele și căldura razelor sale”.
––––––––-
George PETROVAI
Sighetu Marmației,
20 noiembrie 2020