Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s’épandront!
Charles Baudelaire
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
Mihai Eminescu
Sono i silenzi in cui si vede
in ogni ombra umana che si allontana
qualche disturbata Divinità.
Eugenio Montale
La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.
„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănatoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost strapunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au incolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)
… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”
… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”
… „Biserica este mama neamului românesc”
… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.
… „Istoria omenirii este desfaşurarea cugetării lui Dumnezeu.”
… „Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”
… „nationalismul este un semn rău la un popor.”
… „Intreaga viaţă omenească este o viaţa a lucrului”
… „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”
În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..
În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”
La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.
Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”
Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.
*
Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii – …”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” – şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu – “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Revenind la mitul lui Zalmoxe în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire, într-o ipostază fluidă, de corespondenţă luciferică a stărilor, a cauzelor şi efectelor lirismului, poate ale versului. Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului străbătător abisurilor, dar şi pentru primirea pierderii de sine consimţite, a căutării în întâlnire, sursă de ecouri. Reîncarnarea eului liric se abandonează, cititorul, modest deodată, caută un alt cititor: dualitatea cheamă o unitate superioară a doi cititori şi doi autori ce trec unul în locul altuia, care nu e nimeni, n-a fost şi s-a poetizat. Gândul la poet schimbat pe cel la poezie dă sentimentul unui păcat.
O lectură paralelă: Correspondences / Veneţia. Un sonet doctrină, unul-trenos. O geneză secundă, o stingere trecută. Substantivul afirmaţiei estetice – La Nature, verbul sepulcral absolut: “S-a stins”, dar şi aceste forme de început vor corespunde, atât natura cât şi stingerea reunificând epic geneza dintâi prin amintirea muzicii străjuite de templu şi viaţă:
La Nature est un temple ou de vivants pilliers
Laissent parfoit sortir de confuses paroles…
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri.
Ascensiunea corespondenţei subţiază – coborând-o în infinită tristeţe – coloana fiinţei duse a cetăţii venete, vestită sibilin din înecuri unde pădurile nu-şi mai trimit simboluri.
Începutul prin cuvinte se încheie prin parfumuri, care cântă dintr-o parte, paradisiacă, răspunde în reducţia bizantino-venetă: “Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; nu-s şi n-au fost parcă acei “vivantes pilliers”, nici omul, ci Okeanos, şi nici templul, surpat acum, ci preotul, care a fost templul, sau numele templului supravieţuind să anunţe reîntoarcerea morţii sau zădărnicia morţii prin viaţă. O sugestie irumpe în tonalitatea celor mai lungi ecouri din depărtări metafizice:
Il est des parfums frais, comme des chairs d’enfants
Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!
Corespondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.
*
Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.
*
Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
Modernitatea, până la clasicismul ei, lasă să răsune în poetica lui Arghezi hamletianul strigăt al lui Rimbaud de a fi modern. Proiectarea şi reflectarea ei din lumea lui Eminescu îi gravează originalitatea românească, inexprimabilă. În mărturisirea poetică, Arghezi sugerează, insinuează, construieşte, cu o naturaleţe a apropierii de obiect care are aerul detaşării, cu o volubilitate uitucă în faţa imposibilului asumat. Eseul său ar fi cazanie, dacă nu s-ar pamfletiza spre a da viaţă unei stări, intermitente asemeni vulcanilor (dacă s-ar sfârşi unde începuse), dacă s-ar dedubla într-o profesiune de credinţă. O individualitate pecetluită în sine, exteriorizându-se doar magnetic, călcându-şi “pioşenia depăşită”, orgoliul satisfăcut – se înfăţişează autentic actul împărtăşirii despre geneza şi soarta poeziei în eternitate. O spovedanie lui Eminescu nu mai avea rezonanţă în epocă. Eminescu însuşi va fi cu atât mai auzit cu cât cel care vorbeşte despre el i se îndepărtează, spre a se apropia de ascultătorul de aici, cu mesajul, cu “traducerea” lui. Mărturisirea este simbolică, pioşenia noastră – depăşită. Certitudinea mare este poezia, voinţa şi împlinirea ei totală, de la inaccesibilul accident al geniului la diletantism (“dragostea de a scrie e un început de talent”, nu numai o definiţie eliadescă, dar şi o conştiinţă specifică a condiţiei literaturii.
Caracterul de mărturisire eminesciană cheamă, în locul spiritului critic, spiritul poetic. Contemporanii geniului depun mărturie falsă.
*
studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita (nondualitate)
*
cum s-ar defini un indianist român de sorginte eliadescă eminesciană brâncuşiană etc aufolosit termenii de indo-eminescologie indo-brâncuşologie atunci când eliade trăia acum în Calcutta realizez covârşitoarea latenţă a indo-eliadologiei un domeniu de data asta nu atât indo-românesc cât universal-indian-românesc pe rădăcini pe cât de interiorizate şi pierdute pe atât de revelate în sensibilităţile şi inteligenţele indianistice noi comparatismul etimologismul indo-europenismul antropologismul estetismul medicinismul etc sunt printre cuvintele-cheie care ar putea caracteriza studiile formale în indologia românească tendinţele hermeneutice introduse de Eliade şi aplicate de Sergiu Al-George au alternat cu preocupări analitice pe subiecte specifice de la nonviolenţă-Mioriţa sau Eminescu-Veda la intense studii asupra lui Shankaracharya ori Vedanta ale generaţiei tinere traducerile mai ales din sanscrită câştigă teren paralel cu cele după intermediar sau repovestirile cererea de literatură indiană de orice fel fiind mai mare decât pot oferi specialiştii amatorismul comercial inflaţionează piaţa cu o impresie de opulenţă greu de dezamorsat fondul românesc al Bibliotecii Naţionale din Calcutta nu este catalogat sau consultabil câteva mii de volume reprezentative pentru cultura română fac loc şi contribuţiilor indologice în vârf cu vol XIV al Operelor lui Eminescu în care este publicată Gramatica sanscrită de Franz Bopp în traducerea acestuia exemplificările foarte numeroase sunt în devanagari în caligrafierea lui Eminescu în amurgul creaţiei sau după Amita Bhose editoarea Gramaticii în prima tinereţe berlineză
*
Statuile lui Eminescu ne înconjoară parcă de pretutindeni, umbre în relief, în marmoră şi bronz ale amintirii sale, ale permanenţei geniului românesc. Pornind de la înfăţişarea poetului de la 19 ani, la 27 şi la 39, de la universul infinit eminescian, mai toţi sculptorii noştri i-au reprezentat chipul.
Primul dintre aceştia este Ion Georgescu, dacă nu luăm în considerare masca executată de Filip Marin. Ion Georgescu a lucrat două efigii şi un bust academic, comemorativ, nepoetic.
În schimb, proiectul de la început de veac al lui Dimitrie Paciurea, sfărâmat în drum spre a fi expus în străinătate, a deschis un ciclu de căutări ale înseşi sculpturii româneşti de valoare universală. Documentele reţin că Eminescu al lui Paciurea avea duh şi dimensiuni titanice, michelangeliene.
Gheorghe Anghel avea să ivească, după jumătate de secol, poate răspunsul la acel proiect, la toate proiectele de statui eminesciene. Oscar Han şi Ion Jalea, Romul Ladea şi Cornel Medrea, Ion Vlasiu, Ovidiu Maitec, dar cine nu i-a înălţat monumente, multe cunoscute, intrate în istoria artei noastre mai vechi şi mai noi. Lucrările fără valoare s-au pierdut în uitare sau anecdotică.
La Ion Jalea, chipul poetului şi al revoltei se reîntâlnesc în toate personajele basoreliefului Împărat şi proletar. Ochii eminescieni, la Oscar Han, au văzut în eternitate, în spiritul pur al frumuseţii. Despre bustul de Cornel Medrea s-a spus că nu seamănă cu modelul – imaginar – dar că rămâne un Eminescu.
O operă profilată pe vastităţile cereşti ale Luceafărului este nemuritorul bronz datorat lui Gheorghe Anghel, care parcă aşteaptă mereu suflarea nesfârşitei fiinţe eminesciene.
–––––––––-
Dr. George ANCA