Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
la urma urmei începe şi ziua asta din Gita
*
studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /…/
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume…
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.
*
Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul
peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de
clintoni în jurul epitomului.
*
Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,
monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.
*
Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,
se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.
*
am băut băi Gheorghe un elicopter
am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut
*
azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung
*
Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat
*
resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema
lemurieni
*
tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau
un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă
viaţa e o elicoptereală coptă
Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.
În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.
Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.
*
Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.
Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.
Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.
*
Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.
Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.
Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.
Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /…/ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer…) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.
*
După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se nalţă la maluri,
Cu braţe de valuri
S-ar atârna de stânci –
Şi murmură-ntr-una
Când spumegând recad.
O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă…”) – plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.
*
Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:
Şi tainic genele le plec
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
călătorind spre nemurire.
Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.
*
În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.
*
Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă…?
*
În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.
*
Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii – …”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” – şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu – “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.
Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.
*
Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
*
România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90
*
într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi
*
studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita
*
în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November ’99 Tagore and Eminescu 23 November
*
bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade
*
volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită
*
a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei
*
Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe-Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /…/
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume…
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie *
Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.
*
un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata,
Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.
*
lasă viaţa lasă tot
Eminescu Eliade
plouă dealuri şi cascade
şi copilul ce înot
*
laotzieni Eminescu Blaga
confucieni Spătaru Călinescu
*
pe Eminescu indienii îl iubesc
în reciprocitate din depărtări
nu-i voi muta din calypso
pe gazde Kabir şi Eminescu
*
orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu
spre Blaga
*
Eminescu e cel
mai puţin de jelit
*
nu mai confunda şi tu
comunismul cu Eminescu
*
pe unde am mai stat în Washington
pe bănci de lemn din Eminescu
*
Luceafăr şi alte – Eminescu
Kim so wol şi Eminescu
*
iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României
*
nemaipiatră Holderlin şi Eminescu
*
my name is Eminescu that is Poe
*
adevărul este valoarea eminesciană
*
tradusei din Eminescu după Tulsidas
*
recitim Decebal de Eminescu
*
Eminescu n-a lăsat
desene Brâncuşi
n-a lăsat texte
*
are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos
*
uitaţi de Eminescu precum şi despărţire
*
la Rovine
muri Marcu-n Eminescu
*
pe când eram o ţară şi Eminescu ne era
*
Brahma Vishnu Shiva
Rig Veda Voluspo Luceafărul
*
poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran
*
Al Rahimi
Rama Crist Eminescu
*
Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani
*
patriot ca Leopardi şi Eminescu
*
„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.
*
Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.
*
Bacovia şi muzica lui pe versuri de Eminescu
*
Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.
*
un institut Eminescu, timpule
*
a cause d’Eminescu
*
Deconstruirea lui Eminescu
*
Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).
*
EMINESCU ALUZIV
Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă
Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) – “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?
Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).
Yatindra Tiwari a rămas fascinat, de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.
Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.
*
EMINESCU YAMA
“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
*
INDOEMINESCOLOGY (MIHAI EMINESCU AND INDIA)
Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony of Receiving Honorary Doctorate, Bucharest University
Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,
Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it’s a high honor, a stimulation and also a consolation. For it’s a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.
We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.
Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.
Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.
My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.
I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.
Surely the exchange of teachers between universities is a must.
Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.
Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.
We can only slightly open a door toward an endless realm.
Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.
Early 1990’s Romanian new press acknowledged both India’s international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.
Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.
As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.
*
Se reţine azi cu mirare – dar fără mirare recomandă Călinescu să credem că şi Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du Mal – publicarea, accidentală după cei mai mulţi, a primelor traduceri din Baudelaire sub semnătura lui Vasile Pogor, în numărul 3 al Convorbirilor literare din 1870. Pentru gustul şi detaşarea ironică a traducătorului – ca să nu o discutăm pe cea poetică – ilustrativă este replica acestuia în legătură cu înfiinţarea Convorbirilor, comparabilă cu cea a lui Verlaine despre “decadisme”: “Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare, spune Iacob Negruzzi; Bravo, răspunde Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n’engage a rien! Admis!”
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire, iată o situaţie care, dincolo de hazardul acesteia în aceea ce-i priveşte pe fiecare din cei trei, vorbeşte de la sine ca o presimţire.
*
Corespondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.
*
Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.
*
Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
Eminescu şi India”
Jun 14th, 2010 | By admin | Category: Eveniment
Astăzi, 15 iunie 2010, ora 11:00, la Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa ( B-dul Matei Basarab nr. 26) are loc dezbaterea „Eminescu şi India”. Evenimentul, prilejuit de împlinirea a 121 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, prezintă publicului românesc personalitatea şi opera primei traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic, Amita Bhose. La eveniment vor fi prezenţi: Mihaela Racoviţeanu, directorul Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu” şi Carmen Muşat-Coman, discipol al Amitei Bhose şi director al Editurii Cununi de stele.
Amita Bhose (Calcutta, 1933- Bucureşti, 1992) şi-a dedicat întreaga existenţă interpretării cât mai exacte a tuturor „urmelor” şi influenţelor indiene în opera eminesciană. În 1969 publica volumul „Eminescu: Kavita (Poezii)”, Calcutta, cuprinzând 35 de poezii ale lui Eminescu traduse în bengali, limba lui Rabindranath Tagore. Dragostea pentru poezia lui Eminescu a determinat-o să se stabilească în România, unde a predat bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, totodată traducând în bengali literatură română, scriind articole, studii, susţinând conferinţe. Ea este prima traducătoare a lui Eminescu în Asia. În 1972 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea lui Eminescu în bengali. Teza sa de doctorat, susţinută în 1975 sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată sub titlul “Eminescu şi India”, cartea fiind considerată de către sanscritologul Sergiu Al-George drept „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu”.
La Editura Cununi de stele au apărut până în prezent, sub semnătura Amitei Bhose volumele: “Proverbe şi cugetări bengaleze”, culese şi traduse din bengali; “Radha şi Krişna” de Chandidas, traducere din bengali; ”Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române”; “Eminescu şi India”; „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”; „Eminescu şi limba sanscrită”; „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”.
Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu. Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi românităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene.
George Anca
În fapt traducerile în engleză ale poemelor originale româneşti au beatitudine şi eleganţă…
Teza ridică un întreg lot de intuiţii, care pot fi prelucrate de alţi savanţi.
Astfel de lucrări acţionează ca punţi între două culturi aparent diferite şi eu recomand cercetătoarea pentru aprent neconvenţionala ei aventură savantă.
Dr. R. K. Shukla
Prin reliefarea enormei catene a versurilor lui Eminescu, Zricha Vaswani a făcut un mare serviciu cititorilor indieni şi celor vestici. Aceasta este o misiune nobilă, iar publicarea acestui manuscris într-o carte este o mare împlinire. Cercetătoarea va fi ţinută minte pentru efortul ei sincer.
Dr. Surender Bhutani
Unii au zis să-l scoatem chiar pe Eminescu. Contra acestora ni s-a alăturat, iată, Zricha Vaswani, o indiancă de peste mări şi ţări, care i-a ridicat lui Eminescu prin scrierea sa, piedestal nemuritor la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar”. Iată cum o universitate din India, iubeşte şi promovează culturile străvechi ale planetei, tocmai pentru a-i fi păstrată prin acest demers, propria-i cultură. Această lecţie a lui Zricha Vaswani nu trebuie uitată!
Nicolae Tomoniu
Totul este atât de frumos şi deasupra înţelegerii limitate, încât te întrebi dacă este adevărat, sau numai un vis frumos, din care nu ai vrea să te mai trezeşti !