După cum știm, cultura unui popor se definește prin identitatea valorilor spirituale, cât și materiale, iar conținutul acestora este fundamentat pe fenomene corelate cu necesitățile sociale ale individului. La fel se cunoaște, cultura unui popor se dezvoltă din principii de demnitate și identitate națională, elemente esențiale bazate pe moralitate individuală și socială, construite din convingeri ce aparțin culturii literare și științifice, în ansamblu, aspecte ce aparțin valorilor spirituale – aceste teorii fiind influențate de propriile tradiții naționale, dar și de practicile altor popoare care în procesul evoluției au obținut o cultură cu mult mai avansată față de cea care există în propriile manifestări culturale. Din acest punct de vedere, necesitățile spirituale și morale ale individului, ale unui popor între timp se amplifică tot mai mult, iar cultura, ca component integrator al tuturor valorilor sociale, se dezvoltă și mai mult în limitele decenței umane. Așa fiind, cultura oricărui popor tinde spre perfecțiune și către acele valori care înalță continuu dezvoltarea umană și cea socială.
Activitatea culturală a fot mereu o năzuință și o prioritate absolută a individului, aceasta reprezentând acțiunea conștientă în obținerea unui scop definit care dezvoltă și raportează treptat omul și societatea acestuia către nivele tot mai superioare, către nivele civilizate. Lucruri demne și pline de respect care orientează umanitatea spre crearea unor condiții mai bune de existență socială, în mod aparte, în crearea bunurilor spirituale și materiale, valori ce comunică între ele și, în același timp, constituie imaginea culturală a unei societăți dintr-o perioadă istorică anumită. Dacă să ne orientăm la o comunitate anumită, atunci vom deschide parantezele societății române, neam care întrunește în mod distinct atât cultura clasică și modernă, cât și cultura literară – fenomene ce constituie conținutul unui obiect național, unui produs al identității de limbă și istorie ce aparține integral de meritul întregului popor, de meritul clasei intelectuale, de meritul scriitorilor și oamenilor de știință etc., aceștea evocând o sinteză a tuturor posibilităților prin exprimare și promovare a valorilor social-culturale, inclusiv, raportate și la valorile culturale universale. Astfel, conform realității, cultura modernă română și-a început evoluția cu desăvârșire undeva de aproape trei sute de ani în urmă, având în centrul evenimentelor și influența relativ mare din partea unor culturi occidentale, dar mai ales a celei germane și franceze. În această perioadă de timp cultura română, în mod aparte, cultura literară română s-a manifestat ca o componentă destul de calitativă, determinată de esență, iar conținutul acesteia a întruchipat bogăția spirituală a poporului român. Printre ipostazele respective, cu contribuție notabilă, se înscriu nume mari de personalități, scriitori ce le individualizează importanța de-a lungul istoriei, iar operele literare ale acestora s-au remarcat nespus de valoros nu numai în cultura națională română, dar și în cea occidentală, universală, cu accente mai pronunțate în cultura franceză, germană, italiană, americană – literatura română fiind formula ce cuprinde latura fundamentală a esteticii și a virtuții.
Cultura română din toate timpurile s-a exprimat ca un fenomen unic, specificul acesteia fiind corelat la plasarea geografică și a procesului evolutiv de-a lungul istoriei. Componentele respective și-au găsit abordarea și în cultura literaturii române, care de-a lungul timpului a fost puternic influențată și de alți factori precum creștinismul (specific neamului român), umanismul (curent care a fost infiltrat din Polonia în secolul al XVII-lea și ulterior pătruns și în spațiul românesc; în Moldova, prin scrierile lui Miron Costin, predecesorul fiind Grigore Ureche – care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deșteptarea poporului prin conștiința națională; apoi Ion Neculce – cronicar moldovean care a abordat teorii despre identitate, cultură, erudiție, înțelepciune; renumitul umanist Dimitrie Cantemir, cât și alte personalități distincte prin cultura umanistă, cum ar fi și Constantin Brâncoveanu, alții), tradițiile naționale etc, în rezultat, toate reprezentând identitatea română ca produs autentic al factorilor spirituali și materiali. În modul acesta, literatura română, fiind valorificată și exprimată de către scriitorii români și nu numai, și-a făcut prezența în mod onorabil și în alte culturi universale, care, la rândul ei, s-a prezentat ca un component suficient de valoros în arta scrisului. Acest lucru este vizibil realizat prin scrierile marilor literați, scriitori notorii, savanți, umaniști, un exemplu eminent fiind Dimitrie Cantemir (savant, filozof, umanist, scriitor, lingvist, istoric, compositor, geograf, politician, antropolog etc) care a lăsat ca moștenire valori literare inegalabile cum ar fi „Descrierea Moldovei” (editată în 1769), lucrare scrisă în latină și solicitată cu mare interes de către Academia de Științe din Germania, Berlin; „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” – lucrare publicată în limbile engleză (1734-1735, ediția a II-a în 1756), germană (1745), franceză (1743), unde pentru continentul european aceasta a existat până în anii 1900 ca un manuscris-îndrumar, ca un izvor de documentare permanentă pentru oamenii de știință, istorici etc.; de remarcat și faptul că despre Domnia Sa s-au scris multe lucruri demne de apreciere, unul fiind înscris și în Enciclopedia britanică, volumul 5, ediția a 11-a, unde se stipulează: „Dimitrie Cantemir a fost cunoscut ca unul dintre cei mai mari lingviști ai vremii sale, vorbind și scriind unsprezece limbi și fiind bine versat în bursele de studii orientale”.
Dacă literatura română între timp a fost influențată de diverse culturi, cum ar fi cultura greacă (secolul al XVII-lea și al XVIII-lea în care Tările Române au fost stăpânite de Imperiul Otoman), iluminismul european (secolul XVIII-XIX, exponenții acestui curent literar fiind Gheorghe Asachi, Dinicu Golescu etc); apoi renașterea națională și culturală cu idei revoluționare (secolul al XIX-lea și începutul secolului XX-lea) a pus la dispoziția marilor scriitori români prilejul de a realiza lucrări literare inedite bazate pe schimbările parvenite în istoria românilor, accentul fiind pus pe unitatea națională, conștiința națională și tot ceea ce ține de cultura neamului românesc. În această perioadă de timp literatura română este cuprinsă și de avântul curentelor literare europene cum ar fi simbolismul, romantismul, realismul, astfel scriitorii români manifestându-și activitatea literară către tendințe și aptitudini relativ comune, cu o formă de exprimare destul de frumoasă și calitativă. În acești parametri, conform meritelor, literatura română a secolului XIX este considerată și se înscrie ca cea mai valoroasă și productivă creație literară din toate timpurile. Printre marii scriitori români care s-au remarcat foarte sugestiv prin curentele literare respective din acea perioadă (junimism, simbolism, romantism, realism, latinism) se numără jeniul literaturii române Mihai Eminescu (personalitate cunoscută nespus de mult și în cultura universală), Ioan Slavici, George Coșbuc, Constantin Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Kogălniceanu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Anton Pann, Alexandru Macedonski, Petre Ispirescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, Ion Heliade Rădulescu, precum și mulți alții. Scriitorii susmenționați, cât și alții au pus în lumină opere literare de mare valoare, unele din ele fiind înscrise și în patrimoniul cultural universal, iar prin subiectele literare abordate s-au evidențiat nu numai capacitățile scriitoricești ale acestora, dar și puterea de întrebuințare și utilitate publică a artei literare în mediul social corespunzător – totul creat în scopul de a completa cât mai mult bunurile spirituale întru dezvoltarea omenirii de diverse culturi și origini.
Literatura română este o identitate distinctă, iar cultura acesteia reprezintă întregul set de valori spirituale, intelectuale menite întru dezvoltarea poporului român și nu numai. Din respectivele considerente, cultura literaturii române este un proces bine definit, acesta, la rândul lui, manifestându-se ca o identitate sigură în arta scrisului. Așa fiind, prin identitatea culturii literare definim însușirea, istoria și contribuția acesteia în cultura românească, cât și cea universală din diverse perioade ale timpului. Cultura literaturii române este prezentă în mod distinct de la începuturi până în zilele de astăzi, divizându-se în compartimente exacte: literatura română veche, literatura română în limba slavonă, literatura română umanistă – secolul XVII, literatura română a secolului XVIII, literatura română a secolului XIX, literatura română a secolului XX, literatura română interbelică, literatura română postbelică, literatura română contemporană; literatura română din străinătate sau, mai bine zis, literatura română a diasporei; literatura română în viziunea scriitorilor străini, – efectul benefic și estetic fiind prezent în întregul sistem de activitate literară. Ca urmare, literatura română este un proces care se regăsește între sinteza trecutului și a prezentului, bazat pe trecerea de la particular la general; între conexiunea istoriei și a proceselor sociale, politice, morale, economice; între realitate și imaginație pentru a crea noi reprezentări în baza percepțiilor umane. În același timp, identitatea literaturii române este un mod de exprimare prin care se dezvoltă și se recunoaște cultura spirituală ce modernizează continuu societatatea română atât din cadrul țării, cât și din afara ei. La baza acestora este prezentă noțiunea de unitate națională, care unește și întărește centrul de legătură cu prezența scriitorilor români de pretutindeni. Reprezentarea generală a principiului de unitate națională se manifestă în toate acțiunile întreprinse de către scriitorii români din toate timpurile, transmițând ideea prin diverse genuri literare. Prin sentimentul de afecțiune pentru tărâna natală, pentru propria patrie, literatura română a fost și este inundată continuu de conținuturi ce aparțin conceptului de unitate națională, de menținere a tradițiilor naționale, de dezvoltare spirituală și socială a societății române, de dragoste pentru semenul său etc., unde scriitorii români își expun acest gând cu cea mai mare pasiune prin profesiunea exercitată, deci, prin arta scrisului. Pentru scriitorii români sau, mai bine zis, pentru intelectualitatea română din afara hotarelor dragostea pentru pamântul natal este unică, ea nu dispare niciodată și este redată prin lucrări literare în cel mai distins mod. Scriitorii români din afara granițelor țării de origine sau, cum se mai spune în mod literar, Diaspora, încearcă prin diverse acțiuni (și le reușește de minune) să creeze pe meleaguri străine frumosul despre ținutul românesc și fac tot posibilul ca să transmită, să dezvolte în omul străin (din alte țări) interesul și respectul pentru societatea românească. Prin lucrările literare și cele științifice, prin acțiunile întreprinse de a crea uniuni și societăți de creație, de a înființa instituții destinate culturii și învățământului în limba română în alte țări ale lumii, acest lucru impune respect și admirație pentru imaginea și atitudinea frumoasă despre națiunea română. De menționat, atât creația literară, cât și cea științifică completează în mod egal cultura literaturii române, patrimoniul cultural al națiunii române. Printre scriitorii și oamenii de știință români, care au promovat și continuă să promoveze valorile intelectuale și spirituale românești, în mod aparte, cultura literaturii române în alte culturi, se regăsesc personalități celebre – Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Eugene Ionesco, Herta Muller, George Emil Palade, Ana Blandiana, Petru Popescu, Ruxandra Vidu, Andrei Codrescu; Bogdan Suceavă, Ştefan Baciu, precum și multe alte personalități marcante – producători de studii literare, filozofice, științifice în diverse domenii; veritabile personaje în promovarea istoriei, culturii și limbii române pe meleaguri străine.
În procesul evolutiv literatura română este motivată de două componente – recunoașterea deplină a acesteia în cadrul țării și recunoașterea cu succes la nivel mondial. Recunoașterea pozitivă în plan mondial a literaturii române este, mai întâi de toate, o componentă care multiplică valoarea culturii literare din cadrul țării, ca ulterior aceasta să creeze un fenomen intermediar prin care se contribuie la dezvoltarea altor culturi. Drept model, după cum s-a mai precizat, Dimitrie Cantemir, primul scriitor/umanist român recunoscut în cultura universală și cea europeană, prin scrierile sale excepționale (lucrări literare de o pondere aparte despre lume redate în stil filozofic, apartenente din domeniul culturii clasice – umanismul) a îmbogățit/întregit cultura europeană cu noi modele de gândire folozofică, istorică, umanistă. Un alt exemplu remarcabil care a contribuit în dezvoltarea altor culturi a fost Nicolae Iorga, personalitate română apreciată enorm de mult în mediul literar și academic din Europa și nu numai, membru al Academiei de Științe din Franța, Iugoslavia, Polonia, cu titlul onorific de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oxford, recunoscut prin participări active la conferinte si congrese internationale în țări din Europa si Statele Unite ale Americii; creația literară și științifică în domeniul istoriei medievale, folozofiei, științelor umanistice, lingvisticii și filologiei, dramaturgiei etc., recunoscută la nivel mondial. Acest lucru este confirmat prin relatările marilor personalități din cultura universală: – bunăoară, istoricul și savantul englez Arnold Joseph Toynbee a documentat: „regret că nu l-am cunoscut niciodată pe Nicolae Iorga… Sunt în special recunoscător pentru că a scris Istoria Imperiului Otoman – acea mare istorie a lui Iorga pe care o am în bibliotecă într-o ediţie germană. Nicolae Iorga este o mare figură a ştiinţei, istoriei, atât a României, cât şi a Europei şi a lumii întregi, iar sfârşitul său tragic a fost o pierdere generală”; – iar cu o lună mai târziu după moartea renumitului scriitor și savant român, profesorul și filologul francez Mario Roques în cadrul ședinței de comemorare de la Academia Franceză a difuzat următoarele: „Nicolae Iorga a fost unul dintre acei oameni ai vremurilor epice, iniţiatori, conducători, îndrumători neobosiţi ai naţiei lor, care trebuie să înţeleagă tot ce este în legătură cu ţara lor, să fie la curent cu tot ce se întâmplă, dar mai ales să descurce naţiuni, aplicând totul la ei în ţară, să organizeze totul, să verifice, să corecteze şi adeseori să ia totul de la început”; – pe când George Călinescu a scris: „Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”). Prin intermediul spațiului literar, cultural, științific și-au remarcat contribuția în cultura altor popoare și Mihai Eminescu, unul dintre cei mai renumiți și cunoscuți scriitori români de nivel mondial, cel mai renumit și vestit poet din toate timpurile atât în cultura română, cât și cea universală, aportul său literar fiind extraordinar de imens în diverse culturi din toată lumea; Mircea Eliade, renumit savant și filozof de talie universală în instituirea studiului de „istoria religiei”, mult cunoscut în SUA și Franța; George Călinescu, cu accente în cultura italiană, opera domniei sale evidențiindu-se ca știința inițială și mărturii despre istoria literaturii române din toate timpurile; Herta Muller, scriitoare originară din România, autoare de scrieri literare în limba română și germană, deținătoarea Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009; George Emil Palade, omul de știință în domeniul biologiei, deținătorul Premiului Nobel în Fiziologie şi Medicină pentru anul 1999 – contribuție inegalabilă în știința universală; Emil Cioran, mare filozof în cultura universală, prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franța, Italia, Germania, etc., lucrările sale fiind prezente și în renumitele biblioteci din întreaga lume; Nichita Stănescu – poet, scriitor și eseist român – în anul 1977 este propus la Premiul Nobel pentru Literatură de către scriitorul suedez Arthur Lundkvist, iar în anul 1975 i se decernează valorosul Premiu european „Johann Gottfried von Herder”; George Enescu, compozitorul care a făcut cunoscut întregii lumi ce este muzica și folclorul românesc și nu numai; Constantin Brâncuşi, sculptor, considerat pionierul sculpturii abstracte moderne, cunoscut enorm în Franța; Eugen Lovinescu, marele autor despre schimbările în valorile estetice; Ion Caraion, scriitorul și traducătorul român care editează reviste literare în Germania și Elveția; Nicolae Balotă (scriitor, istoric și teoretician literar român), contribuție în cultura europeană: despre cultura renașterii în Italia, despre literatura germană și franceză; Norman Manea, cel mai tradus romancier român, manuscrisele sale fiind traduse în mai mult de 20 de limbi; Eugen Ionescu (Eugene Ionesco), renumit dramaturg în cultura universală – unul din fondatorii teatrului absurdului din Paris; Ruxandra Vidu (dr., prof. univ.), omul de ştiinţă în ingineria materialelor avansate și nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA, decorată cu importante premii şi distincţii de nivel mondial, este primul om de știință român în calitate de membru al Academiei Naționale a Inventatorilor din SUA, Președinte al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte din SUA/American Romanian Academy of Arts and Science, USA; Nicolae Manolescu, renumit critic și istoric literar în arta scrisului contemporan, Ambasadorul României la UNESCO și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România; Ana Blandiana, scriitoare, lucrările sale fiint traduse în 26 de limbi, fondatoarea reîntemeierii Centrului PEN din România în 1990, deținătoare a Premiului Literar Internațional „Gottfried von Herder” în anul 1982; Mircea Cărtărescu, poet, prozator, critic literar, romane traduse în limba italiană(2) și în limba neerlandeză(3); Andrei Codrescu (originar din România, cetățean al SUA, poet, eseist, prozator) este scriitorul care a devenit best seller în America de Nord cu romanele „Contesa sângeroasă/The Blood Countess”, „Simon and Schuster”, „Mesi@”; Linda Maria Baros (de origine română, traducătoare, critic literar , poet), poemele scriitoarei sunt prezente în 28 de volume editate în 28 de țări, este deținătoarea vestitului Premiu pentru poezie „Prix Guillaume Apollinaire” din Franța (anul 2007) și este membru titular al Académiei Mallarmé din Paris; Petru Popescu (de origine română, cetățean SUA, romancier, scenarist, realizator de filme la Hollywood), romanele sale în număr de 20 sunt scrise în limba engleză și română; Ştefan Baciu (diplomat, scriitor, profesor universitar, traducător, jurnalist român stabilit în SUA) a publicat peste 100 de volume de poezie, eseistică, memorialistică etc., și peste 5000 de articole și studii științifice apărute în reviste din Germania, România, Franța, America Latină, Elveția, America de Nord; cât și mulți alții.
Prin acțiunea de a contribui cât mai benefic la dezvoltarea propriei culturi naționale, cât și la dezvoltarea altor culturi din afara țării de origine, producătorii de opere literare, filozofice, științifice în diverse domenii se prezintă ca adevărați eroi în promovarea istoriei și limbii române, în protejarea și îmbogățirea neîncetată a patrimoniului cultural român și, nu în ultimul rând, întru onorarea ținutului român strămoșesc. Deci, aportul redutabil al scriitorilor români în cultura națională și cea universală este motivat de arta cunoașterii, la rândul ei, arta cunoasterii se prezentă prin literatură, muzică, pictură, știință etc. Drept urmare, dacă vorbim de literatura română, atunci cultura literaturii române nu numai că s-a afirmat sau că s-a promovat în mod distins în cultura altor popoare-cultura universală, dar, în același timp, cultura literaturii române a completat și a diversificat într-o măsură oarecare cultura universală, cu precădere a influențat pozitiv cultura europeană și cea americană, astfel literatura română identificându-se ca una originală, având în cuprinsul său remarcabili scriitori, muzicieni, pictori, oameni de știință și cultură, intelectuali români de diverse profesii – prezentă în joc fiind munca intelectuală ce este materializată prin noțiunea de a satisface necesitățile spirituale ale individului atât din societatea română, cât și din societatea universală. Așa dar, prin conceptul culturii scoatem în evidență nu numai totalitatea valorilor materiale și spirituale ce comunică între ele întru dezvoltarea omului și a societății acestuia, însă, concomitent, definim importanța și necesitatea acestuia întru dezvoltarea diverselor tipuri de activități umane (literare, sociale, morale, spirituale, intelectuale etc.) prin intermediul cărora se identifică conținutul și diversitatea noțiunii de valoare în multiple culturi de diverse origini.
––––––––––––
Dr. Galina MARTEA