SINCERITATE
Chiar de va fi ca să învăț vreodată,
O altă vorbă nouă-n viața mea,
Pot să consider, că e învățată,
Când în această limbă voi visa.
De voi simți, că-n visele de noapte,
Gândiri sunând în versuri s-au ascuns,
Mă voi trezi rostind rimate șoapte,
Când poezia-n suflet mi-a pătruns.
Dar de-mi apar în minte stihuri multe,
Nu pot altfel decât a le gândi,
Cum i-ar plăcea urechii, să le-asculte,
Și gurii mele-oricând a le rosti.
Că de-oi trăi, aici, o veșnicie,
Iar graiul, cât de bine-aș învăța,
Chiar de va fi, să fie-n poezie,
Eu voi visa, mereu, în limba mea.
M-AI UNIT CU CERUL
Clădește-mi un castel la marginea pădurii,
Să fie alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
Să-i faci un fundament din vraja amintirii
Și-a visului pe care, doar eu, poate, îl știu.
Ferestre să îi pui, cu fața înspre Soare
Sau așezate-n umbră de codru fremătând,
Mereu, un tril suav, încet, să se strecoare
Și-o adiere lină s-alinte al meu gând!
Intrării să îi pui un prag de fericire,
Și trepte construite din lespezi străvezii
Iar un covor țesut din fire de iubire
Să îmi mângâie pașii, pierduți în poezii.
La porțile de vis așează-le arcadă
Din ramură gingașă suavă ca un zbor,
Și raze aurii, într-un mănunchi, să cadă,
Prin ușile deschise, lipsite de zăvor.
Să-i pui acoperiș din mângâieri de soare,
Cu turle îndrăznețe crescute înspre cer,
Iar farmecul de basm, asupra-i să coboare
Cu unduiri de vrajă, minune și mister.
Clădește-mi un castel, înconjurat de ape,
Cu zidul alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,
S-aducă amintiri, în el tot mai aproape,
Ca într-un vis, pe care, doar eu, poate îl știu.
REFLECȚII ÎN ALBASTRU
De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe,
Peste oceanul viu străpuns de stânci,
Ar dispărea din apă dulci nuanțe,
Creând un monoton de umbre-adânci.
De n-ar fi munții, care să separe,
Cerul senin, ori presărat cu nori,
De-albastra, clara și întinsa mare,
N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.
De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,
Ar plânge ceru-n haosuri adânci,
Ar dispărea și vraja de pe maluri,
Și cântul sacadat lovind în stânci.
De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,
Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,
N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire,
Și să te-alinte, cu a ei răcoare.
De n-ar fi ochii limpezi, să privească,
Această îmbinare de minuni,
N-ar fi nici mintea, ca să izbutească,
În inimă, pe rând să le aduni.
CAFEA LA NISIP
Adu-mi cafeaua neagră, s-o beau la malul mării,
Pe un covor de vrajă, întins până-n ocean,
Privind cum răsăritul, în depărtarea zării,
Azurul îl pictează cu aur și mărgean.
Să-mi pui în a mea ceașcă semințe dulci de soare,
Lumină să aducă amarului închis,
Licoarea matinală, s-o umple de savoare,
Să unduiască-n aburi, trăirea unui vis.
Și briza să-mi strecoare în ale mele plete
Răcoarea dimineții și boabe de nisip
Cu mângâieri suave, apoi, să mă îmbete
Lăsând câte-o șuviță încet pe al meu chip.
Așează-mi, lin, pe umeri câte o sărutare
Dând farmec dimineții, pe plaja de argint,
Să beau cafeaua neagră cu-aromă de visare
Și să-mi oferi în șoaptă, încet, al tău alint.
ÎȚI PLACE
E viața ta scăldată în mister
Și în chemare pentru libertate,
Vrând să le faci pe toate cum se cer
Simți o dorință ca să faci de toate.
Să te trezești, când alții s-au culcat
Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,
Să plângi de bucurie, ne-ncetat,
Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.
Copilăria să o simți oricând,
Cum te transformă în erou de basme,
Să iei în joacă fiecare gând,
Făcând realitate din fantasme.
Când tinerețea vrei s-o retrăiești,
Din iarnă să poți face iarăși vară,
Să ai puterea să te-ndrăgostești,
Simțind fiorii, ca și prima oară.
Uitând de vârstă să fii fericit,
Iar peste timp să construiești arcade,
Să iubești viața și să fii iubit,
Nemaifăcând doar ceea ce se cade.
E fantezie, strânsă în mister,
Urmând chemarea înspre libertate,
Deși le faci pe toate cum se cer,
Să ai puterea ca să faci de toate.
PASTEL ÎN ROȘU
E inimă, e sânge, e trăire,
Și-o dulce, vie și gingașă floare,
E tot ce se cunoaște în iubire,
Ori viața însăși, strânsă în culoare.
E fierbințeală, foc și pasiune
Și e dogoarea miezului de vară,
Tot ce în suflet simți ca o minune,
E vraja mării-n farmecul de seară.
Pe buze-i sărutarea înfocată,
Sau este gustul unei rodii coapte,
E o capșună, care-a fost mușcată,
Trăind intens în taina unei șoapte.
Sunt doi bujori aprinși, ce-ți râd pe față,
Când dragostea curată se-nfiripă,
Trăind o clipă lungă, cât o viață,
Și savurând o viață, cât o clipă.
E roșu pur, într-un păcat fierbinte,
Și este gust, trăire și candoare,
E tot ce-a fost cândva, în trup și minte,
Ori viața însăși, strânsă în culoare.
SERENADA LUNII
Am întrebat aseară Luna
De ce-i atrasă de Pământ,
În juru-i, rătăcind într-una,
Cu trup, dar și cu simțământ.
Mi-a spus, cu vocea ei șoptită,
Dintr-un crepuscul diafan,
Că e, mereu, îndrăgostită
De-un chip frumos, de pământean.
Îl urmarea, dorind să-i fie
Aproape-n tinerețea sa,
Când el, trăind în poezie,
În versuri calde o cânta.
Se regăsea în serenade,
Pe malul mării, azurii,
Deasupra-i revărsa arcade
În raze calde, sidefii.
Îi urmărea, din ochi, privirea
Când spre Înalt și-o îndrepta,
Simțind, tot mai adânc, iubirea
Pătrunsă în ființa sa.
Îi oferea clarul, în noapte,
Văzându-se regina lui
Și-i savura noian de șoapte,
Pan’ la ivirea Soarelui.
Dar într-o noapte-ntunecată,
Când printre ramuri a pătruns,
L-a regasit, lângă o fată
La poala codrului, ascuns.
Ea l-a dorit în nemurire
Și s-a crezut regina sa
Însă, mereu, a lui iubire
Era sortită alteia.
Și-atunci, plutind fără de viață,
Peste al Cerului abis
Și-a îndreptat priviri de gheață
Spre încetarea unui vis.
Ar vrea, dar nu se poate-ascunde,
Valsând, mereu, în amintiri
Și a plecat, încet, pe unde,
Urmându-și tristele sortiri.
SUNT VARĂ ȘI IARNĂ
A bătut un vânt de iarnă
Și-a zburlit candoarea verii,
Cenușiu o să se cearnă
Pe culorile plăcerii.
Ce-a fost pân-acum dogoare
Se pierde încet în urmă,
Iar cărările de soare
Sub umbrirea lor se curmă.
Avalanșă de răceală
Până-n suflete pătrunde,
O imensă amorțeală
În adâncuri se ascunde.
Și dorinți încep să-nghețe
Rămânând pe buze șoapte,
Rătăciri de vis, răzlețe,
Ce se pierd, apoi, în noapte.
Zâmbetul cu gust de vară,
Vlăguit e de putere
Și e greu să mai apară
Din oceanul de durere.
Un șirag de perle clare,
Evadând din ochiul treaz,
În a lor alunecare
Lasă urme pe obraz.
Dar și plânsul de pe față,
Și durerea din privire,
Într-o altă dimineață
Vor fi doar o amintire.
Și de-o vrea, iar, să se-aștearnă
Vara, cu a ei culoare,
Din cumplitul vânt de iarnă
Va rămâne-o dulce boare.
VIS DE TOAMNĂ
Pune-mi, toamnă, la urechi
Struguri galbeni-ruginii,
Cum, vara-mi punea perechi
Cireșele rubinii!
Lasă-mi gândul tineresc
Ce în cuget mi-a pătruns
Aerul copilăresc
În sufletul meu, ascuns!
Dă-mi în pletele de foc
Vraja florilor de tei,
Parfumul din busuioc,
Nu argint de ghiocei!
Mai lasă-mă să visez,
Că trăiesc în poezii,
Tinerețea s-o păstrez
În privirile zglobii!
Așterne în calea mea
Avalanșă de trăiri,
Bucurii ce vor urma,
Nu doar scrise-n amintiri!
Adu-mi, toamnă, de prin vii
O romanță de culori
Cu parfum de bucurii
Și struguri dulci-acrișori!
DOR
Mulți s-au pierdut în lumea largă,
Lăsând în urmă plâns și dor,
Cătând, unde-au ales să meargă,
Ce n-au găsit în țara lor.
Plecarea nu a fost voită
Și nici urmarea unui vis,
Ci doar, că-n viața lor tihnită,
Orice cărare s-a închis.
Copiii le-au rămas acasă
În grija ălora bătrâni,
Dar le trimit mereu, pe masă,
Agoniseala din străini.
Că nu trăiesc în lux și bine
Și nici nu fac ce-au învățat,
Dar, îndurând ades rușine,
Gândesc la tot ce au lăsat.
Iar fiindcă dorul îi încearcă
Și sunt străini, printre străini,
Așteaptă clipa, să se-ntoarcă,
Simțindu-se mereu români.
Astfel, în fiecare vară,
Mai potolindu-și al lor plâns,
Se reîntorc, cu drag, în țară,
Cu tot ce într-un an au strâns.
Dar mulți, plecați în lumea largă,
Pentru un trai mai bunișor,
S-au reîntors, întinși pe targă,
Doar ca să moară-n țara lor.
Că niciodat’ n-o să dispară
Dorința de-a veni ‘napoi:
„Noi am plecat, cândva din țară,
Dar țara n-a plecat din noi.”
––––––––
Gabriela RAUCĂ
Viena, Austria
1 noiembrie 2019