Reflecții în albastru
De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe
Peste oceanul viu, străpuns de stânci,
Ar dispărea din apă dulci nuanțe,
Creând un monoton de umbre-adânci.
De n-ar fi munții, care să separe
Cerul senin ori presărat cu nori,
De-albastra, clara și întinsa mare,
N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.
De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,
Ar plânge ceru-n haosuri adânci,
Ar dispărea și vraja de pe maluri
Și cântul sacadat, lovind în stânci.
De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,
Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,
N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire
Și să te-alinte, cu a ei răcoare.
De n-ar fi ochii limpezi, să privească
Această îmbinare de minuni,
N-ar fi nici mintea, ca să izbutească
În inimă, pe rând, să le aduni.
Pastel în roșu
E inimă, e sânge, e trăire
Și-o dulce, vie și gingașă floare,
E tot ce se cunoaște în iubire
Ori viața însăși, strânsă în culoare.
E fierbințeală, foc și pasiune
Și e dogoarea miezului de vară,
Tot ce în suflet simți ca o minune,
E vraja mării-n farmecul de seară.
Pe buze-i sărutarea înfocată,
Sau este gustul unei rodii coapte,
E o căpșună, care-a fost mușcată,
Trăind intens în taina unei șoapte.
Sunt doi bujori aprinși, ce-ți râd pe față,
Când dragostea curată se-nfiripă,
Trăind o clipă lungă, cât o viață,
Și savurând o viață, cât o clipă.
Este culoare, vis și poezie,
Savoare pură, prinsă în tăcere,
Parfum profund, cu ton de simfonie,
Priviri adânci și murmur de plăcere…
E roșu pur, într-un păcat fierbinte
Și este gust, trăire și candoare,
E tot ce-a fost cândva, în trup și minte,
Ori viața însăși, strânsă în culoare.
Dor
Mulți s-au pierdut în lumea largă,
Lăsând în urmă plâns și dor,
Cătând, unde-au ales să meargă,
Ce n-au găsit în țara lor.
Plecarea nu a fost voită
Și nici urmarea unui vis,
Ci doar, că-n viața lor tihnită,
Orice cărare s-a închis.
Copiii le-au rămas acasă
În grija ălora bătrâni,
Dar le trimit mereu, pe masă,
Agoniseala din străini.
Că nu trăiesc în lux și bine
Și nici nu fac ce-au învățat,
Dar, îndurând ades rușine,
Gândesc la tot ce au lăsat.
Iar fiindcă dorul îi încearcă
Și sunt străini, printre străini,
Așteaptă clipa, să se-ntoarcă,
Simțindu-se mereu români.
Astfel, în fiecare vară,
Mai potolindu-și al lor plâns,
Se reîntorc, cu drag, în țară,
Cu tot ce într-un an au strâns.
Dar mulți, plecați în lumea largă,
Pentru un trai mai bunișor,
Au fost aduși, întinși pe targă,
Doar ca să moară-n țara lor.
–––––––––
Gabriela RAUCĂ
31 mai 2019
Versuri de mare sensibilitate. Dorul de acasa, legatura cu pamantul tarii natale dupa atatia ani de viata implinita pe alte meleaguri, impresioneaza adanc. Felicitari si calde imbratisari talentatei poete, Gabriela Rauca.