Privit prin prisma efectului Bernoulli, paradoxul distanţelor este că dacă sufli aer între două foi de hârtie, ele se apropie una de alta. Deci nu se îndepărtează, cum s-ar crede la prima vedere. Distanţa, aşadar, poate fi şi un factor de apropiere, atunci când e privită în dinamică.
Unii susţin că distanţa ar acţiona asupra sentimentelor precum vântul asupra focului: flacăra abia pâlpâindă o stinge, dar vâlvătaia o-nteţeşte mai mult. Sau că, privite dintr-un punct îndepărtat, lucrurile îşi pierd claritatea şi devin neglijabile. Există o puzderie de cugetări, mai mult sau mai puţin profunde, care descriu efectul distanţei asupra percepţiei noastre. Lăsând la o parte platitudinea unora dintre aceste „înţelepciuni”, nu pot să nu remarc cât de contradictorii pot fi efectele înstrăinării asupra noastră, în special în contexte istorice atât de frământate cum sunt vremurile de masivă migraţie pe care le trăim acum. Ca exemplu, ce-i drept cam extrem, iau fanaticii religioşi, care se radicalizează în occident nu în ciuda faptului că sunt înconjuraţi de alte concepţii, ci tocmai din cauza lor. Provocaţi de nostalgie şi de îndepărtarea faţă de acel „acasă” pe care-l idealizează, încep să exagereze calităţile patriei lăsate-n urmă. Sună cumva cunoscut? Cel puţin acelora dintre noi, care, atunci când vizitează România, constată că nu e aceeaşi cu cea de care ţinem strâns în memoria noastră mai mult afectivă decât faptică, fenomenul acesta le-ar putea fi familiar.
Împăciuitoare sună vorba potrivit căreia vidul pe care-l laşi în urma ta te substituie complet. Şi că, dacă îţi calci pe inimă, dând drumul cuiva drag, atunci când acela se va întoarce la tine din proprie iniţiativă, îl vei putea considera ca aparţinându-ţi cu adevărat.
Unii dintre noi îndrăznesc să se întoarcă în România, încercând să pună pe picioare o afacere, o viaţă nouă, un viitor. Puţini reuşesc să se reîmpământeze şi să devină cetăţeni convinşi, aşa cum enunţă cugetarea de mai sus. Eu una, din păcate, nu-i cunosc decât pe cei cu care continui să mă întâlnesc pe afară, cei care i-au întors din nou spatele patriei, mai aprigi criticatori acum, precum fumătorii care se lasă de fumat pentru a doua oară şi devin acerbi militanţi împotrivă. Din ce spun ei, reiese că, dacă vrei să te faci auzit şi să te realizezi după descălecarea în România, cel mai bine este să fii… italian, german, englez, olandez, turc sau orice altceva decât român care-a plecat cândva în afară. De ce? Pentru că, spre deosebire de românii care excelează prin spirit autocritic, străinii tind să considere defectele noastre ca fiind inofensive şi amuzante şi le tratează aproape drăgostos, drept colorit local. Într-un cavaleresc gest de plecăciune galantă, ei adoptă nonşalant tocmai ceea ce pe noi ne ţine-n loc, neştiind că astfel se fac părtaşi la ceva care mai târziu nu le va mai da drumul. Concesia lor se transformă pe nesimţite în temenea get beget, sfârşind în dependenţă totală faţă de sistem. Dacă n-ar face-o, probabil că acelaşi „sistem” i-ar elimina mai devreme sau mai târziu, recunoscând în ei corpul străin, la propriu şi la figurat, pe care mecanismul de curăţire imunitară are datoria să-l anihileze.
Şi la nivel macro apasă acelaşi „fier de călcat”. Băncile, companiile de afaceri sau organizaţiile nonprofit străine, care sosesc cu un set deja coagulat de valori şi de metode-standard, performante, se leapădă treptat de ele şi, într-un proces de adaptare inversă, prost înţeleasă, preiau de la societatea românească exact acele metode fanariot-retrograde pe care românii le critică de zor, dar le cultivă cu sfinţenie: nepotism, corupţie, dare de mită, trafic de influenţă, pile…
Printre puţinii repatriaţi mulţumiţi pe care-i cunosc, accepţiunea de „realizat” se defineşte prin agonisirea banilor de-o casă, pe post de refugiu la bătrâneţe. Se vede treaba că acesta este ţelul declarat al multora. Dar chiar şi atunci când se atinge, contribuţia lui la progresul ţării este practic nulă. Ideea din spatele acestei replieri este că românul care se-ntoarce în ţară o face din motive contrarii stimulentelor cu care instituţiile de stat încearcă să-l atragă şi să-l cointereseze. El vrea să fie autonom şi lăsat în pace, nu să se implice în dezbatere (deşi probabil nici lui nu-i sunt indiferente destinele ţării). De ce asta? Probabil că pentru că a fost dezamăgit anterior plecării şi s-a obişnuit să sufle-n iaurt. Sunt mulţi repatriaţi recidivişti cărora li s-a înnecat elanul în deluviul respingerii din partea conaţionalilor şi instituţiilor, mânate fie de ignoranţă, fie de rea-voinţă. Nu chiar toţi, e-adevărat…
Unii nou-veniţi pleacă dublu dezamăgiţi, hotărâţi să nu mai repete în veci riscanta aventură păguboasă. Păguboasă zic, pentru că, dintre toţi cei pe care i-am cunoscut în această situaţie, unul n-a reuşit să-şi recupereze nimic din ce-a investit, majoritatea având chiar de plătit scump pentru a se elibera din încrengăturile în care se înnodaseră involutar. Mă rog, vor zice unii, aşa le trebuie! Să se răscumpere, dacă vor să-şi merite dreptul la libertate! Ce facem atunci? Continuăm să plutim, vânturaţi de curenţii libertăţii, care ne poartă de colo colo, ca pe nişte frunze supuse legilor mecanicii fluidelor? Dacă din toată afacerea asta nu semănăm decât vânt, poate merită măcar să consemnăm frământările noastre pe aceleaşi foi, care se apropie şi se îndepărtează, după cum le atrage sau respinge curentul. Celuloză gânditoare…
Rămân la analogia cu legităţile naturii şi cu principiile fizicii şi zic:
Cine ştie, poate-n arhivele milenului trei se va renunţa la conceptul de distanţe şi se va vorbi cu condescendentă mirare despre amuzantele „probleme” ale omului ante-informaţional, aflat deja cu un picior în interconectarea perfectă, pe vremea când bietul individ încă se mai credea particulă concretă, cu un loc stabil şi fix în lume, nu şi undă, ce rezonează şi vibrează de zor, în continuă mişcare.
––––––––––––––––
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Benissa, Spania
24 decembrie 2017