Scâncetul de nai al eternităţii…
– Mi se vestejesc pe gene, lacrimile, când n-ajungi!,
(să le-aduni, în a ta palmă, sau din ochiul meu sticlos).
”- Rămân urme pe obraz! – Şi cu greu ai să alungi!”,
… un oftat … ce-n permanenţă, simte că e păcătos.
– Ce să-ţi spun despre destine? – Parcă-s scâncete de nai!,
… fructul lacrimei ce plânge … florile dospind a măr.
(un alcov al conştiintei, în prezentul … ”îmi erai”),
… sau chiar temple, nesculptate, în cumplitul adevăr.
Emigrăm prin fantezii, chiar orfani de loc şi nume,
(fiindcă-n legea firii noastre … visele ni le călcăm).
… în picioarele durerii … făurită de o lume,
… mutilată de credinţă, dar pe care o răbdăm.
– Ne retragem la soroc … şi miraculos spre cer!,
… în culori orfanizate, chiar de sevele străbune.
”- Pe obraji, reinstalăm lacrimia, ca giuvaer!”,
… care-n scâncetul de nai, visul nostru, descompune.
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN
8 iulie 2019