Ipostazele iubirii, precum şi treptele durerii acablante sunt evocate în versuri încărcate de substanţa unei realităţi tragice, prin care pâlpâie o anume duioşie; sunt versuri rupte parcă din trupul fragil al emoţiei şi al unei sensibilităţi împietrite în drama existenţială ce trebuie acceptată, ca şi când nu ar fi repetabilă în timp şi în spaţiu, ca un „inexorabile fatum”, ci doar acum, pentru prima dată, ar trebui traversată în univers, având senzaţia că „peronul e altul, filmul e greşit” („Urbană”). De aici, perceperea durerii la dimensiuni nemărginite, o experienţă ce a sfâşiat sufletul, precum şi încercarea de constituire a unor adevăruri pe un drum nou, al cunoaşterii poetice, al sondării în sinele fiinţei.
Versurile Andrei Tischer sunt acoperite de o fină tandreţe, dar cu forţă de persuasiune în metafizica ideilor în care sentimentul se înalţă de la tăcere, la „tunet” ce strigă îndoiala, neîmpăcarea, starea „colţului de pleoapă” cu „solzi de argint ai lacrimilor”, „pe drumuri de seară în crucea durerii”, după cum se ipostaziază poeta în „ghicitoare în cafea”, ca modalitate de transcedere a realităţii, un personaj imaginar, ca un alter ego cu „poveşti” reale, trăite.
Poeta mărturisea undeva că nu varianta sa analitică este cea mai reuşită, ci aceea a zvâcnirii în forţă spre exterior a propriei fiinţe, la nivel mental şi sufletesc, de aceea vom citi versurile în această cheie, a spontaneităţii şi sincerităţii absolute, voluntare, asumate. Dar eu aş îndrăzni să spun că lucrurile aparent simple au o anume complexitate, de aceea vom observa o poetă în mantia filozofului care pune întrebări sau în pelerina autorului postmodern, a gânditorului ce pune preţ pe energiile ce configurează universul interior, reflectat în exterior, precum în antice oglinzi esseniene, într-o geografie imaginară, a iubirii.
Lumea din acest moment al despărţirii prin moartea tatălui este figurată în imagini surprinzătoare, tensionate la un nivel exploziv uneori: „opriţi, am strigat în vacarmul acesta/ mi-am pierdut mintea pe undeva/ o simt prin oraşul acesta al tău şi al morţii” („Urbană”).
Imaginarul în poetica Andrei Tischer este perceput ca o realitate a sinelui, o treaptă a alterităţii ivite din (sub)conştientul ce pare acum înfrânt. „În faţa noastră… pustiul”; sufletul este „de negăsit de la plecarea ta”; „Gândul la tine/ mă face să mă uit în mine, adânc şi fără să respir”; tonalitatea este joasă, confesiunea este exprimată ca într-o simfonie: „Nu mai scriu poezie de la plecarea ta/ ci un fel de jurnal de război atroce”. „Nu mai ştiu cuvintele de la plecarea ta/ doar câteva silabe” „… din istoria acestei lumi/ absenţa ta depăşeşte cu mult orice închipuire” („Istorie recentă”).
Poemele configurează un univers centrat pe subiectul cunoaşterii: „mi-e sete să ştiu unde sunt/ mintea, sufletul, adevărul şi binele/ viaţa şi moartea”; Eul liric se află pe treptele acelui tragism când „mai putem visa la o despărţire cât o iubire” („Poem final”) şi când „Aş da foc lumii intr-o zi de luni, să nu-ţi întunece privirea” (Îndoiala”).
Din ipostazele dramei trăite, izvorăsc versuri de înaltă vibraţie emoţională într-o „ultimă respiraţie” în care „au încăput şi ochii tăi şi inima mea” şi din care răzbate strigătul: „Nu mai ştiu din veacul tău decât un tunet”. (”Amnezie”).
Tristeţea în ipostază autumnală „toamna asta pare o repetiţie inutilă a unui dor mai vechi” proiectează durerea pierderii fiinţei iubite filial în tăcere, în versuri vizionare, reflectând asupra coordonatelor definitorii ale universului, spaţiul şi timpul, când „dreptele se întâlnesc/ la întretăierea dintre spaţiu şi timp” (Diferenţa dintre mine şi tine”), sau „În inima de piatră albă a visului meu, de-o parte şi de alta a timpului, rămăsese doar umbra ta/ şi-am înţeles să tac, să nu stârnesc catastrofe” („Autumnală”) , ajungând chiar la anumite legi matematice ce ne guvernează: „Raza cercului rămâne aceeaşi, în matematică raportul se menţine constant”, referindu-se la constanta „pi” care este număr transcedental”, apoi „centrul de greutate cade mereu în aceeaşi bază de susţinere a lumii/ de către cei ce se iubesc frenetic , dincolo de toate legile şi ecuaţiiIe” .
Iubirea este energia supremă, principiul primordial, ea este, în viziunea poetei, legea care ne uneşte, de aceea „eu” este complet doar în „noi”, şi absenţa unuia face ca fiinţa să rămână incompletă. Prin iubire, eul liric se vede complet în „noi”, ca unică fiinţă şi conştiinţă, noi care „ne-am iubit şi n-am făcut rău nimănui”. Iar la despărţire, „în locul meu îţi las gândul” – o undă vibraţională ce reverberează cuantic în univers.
Cunoaşterea poetică este senzorială, raţională, „cordon ombilical”, un fel de „axis mundi” al iubirii: „Orice întâmplare a destinului are gustul ei de sânge”, „orele în care ne-am iubit se scurg, fatale, prin pielea şi din rana cărnii mele” (Trecut): „respiraţia, vederea, auzul, pipăitul unde-mi sunt, rătăcite prin venele tale/ curg negru încurcate…” („Ghicitoare în cafea”). Însă poeta nutreşte o cunoaştere mai înaltă, dincolo de raţional, şi intră imaginar în suprasensibil: „În creştetul lumii am inventat un arc de lumină sfidând gravitaţia” („Primordială”) şi „aş putea inventa un nou absolut” („Povestea unui vas”). Călătoria poetică, până la poli, Nord sau Sud, configurează ideea de căutare a reîntregirii sinelui, înţeles ca fiinţă în întreaga sa complexitate, în care acum iubirea paternă nu-şi mai poate manifesta prezenţa, moartea venind ca „un joc la cacialma” al busolei în această geografie tragică.
Andra Tischer transfigurează orizonturile „de emoţie” în „geografia ta abstractă a tăcerii…”, a cuvintelor nespuse încă, „ între tine şi mine mări şi ţări de cuvinte”, „trupul meu hartă mută”, iar „tu eşti un peisaj transfigurat”, în timp ce „pământul îşi va trage cu sete răsuflarea din urmă”, moartea căpătând dimensiune universală, prin intensitatea durerii în ipostază mitologică. Cuvintele se spun, toate, într-un „rămas bun”, căci „nici măcar nu ne-am spus la revedere”. Cu o libertate asumată tranşant, poeta operează în spaţii geografice magice: „în creierul lumii iscodit-am sfârşitul/ născut între punctele cardinale, crescut până mai dincolo de ele!”
Cunoaşterea poetică este o „stare” ce cuprinde tăcerea sau o mişcare a sufletului protagoniştilor „nebuni de dor”, poeta îşi caută „identitatea” într-o geografie ce include visul ca spaţiu compensatoriu al durerii: „cerul şi visele, când marea nu mai e de-ajuns”, ea caută „diferenţa dintre mine şi tine” şi află un „trecut” din care a ieşit acum cu „aorta deschisă ca o contuzie uriaşă”, descoperind cu patos o „mitologie” şi acea pace „primordială: „Dacă închid ochii, te găseşte fiecare umbră a inimii mele/ Dacă deschid inima, te pot naşte odată cu sângele meu”, poeta atinge mental chiar o „apocalipsă”, într-o viziune viscerală „ca doi creştini fericiţi creştem cuminţi în vintrele mele ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit”.
„Repetam aiurea până când simţeam că ameţesc” spune poeta în „Povestea unui vas”; imaginile amintirilor se derulează „incendiindu-mi portativele”: tensiunea stărilor de spirit este sugerată la nivel vizual şi auditiv, printr-o trecere ca printr-un arc electric al timpului de la Coloana Infinitului la muzica sferelor platoniciene. Şi dacă suntem în postmodernism, atunci armoniile s-au disipat, realităţile sunt dizarmonii, obiectul cunoaşterii intră în disoluţie, iar poeta îşi caută propria matcă, translatând cunoaşterea dintr-o sferă în alta: „n-a mai rămas din mine decât istoria ta/ în fiecare zi rescrisă într-un nevăzut şi necunoscut dialect/ al celor ce s-au iubit în tăcere, fără să se atingă vreodată”; şi căutarea continuă, dureroasă şi apăsătoare, în acelaşi registru postmodern, cu treceri plastice de la un cadru de conexiune a ideii la altul: „am căutat în ochii seci ai cuvintelor ultima răsuflare”.
Ca veritabil poet postmodern, Andra Tischer se mişcă suplu printre genurile literare (şi vom vedea mai jos că se va exprima cu rafinament artistic şi în vers clasic), dar se simte à l’aise în stilul modern, de factură discursivă, nu se teme de cuvinte şi aduce poezia, aşa după cum mărturiseşte, „în stradă”, dându-i culoare, savoare şi veridicitate: „Măcar nu te mai plânge, las-o naibii de treabă” (Vocea interioară).
Alege cu graţie termeni consacraţi sau chiar expresii celebre, punându-le în contexte autentice şi dându-le conotaţii noi, precum postmodernii: un exemplu, „iubiţi-vă pe tunuri”, iubirea ei fiind o luptă „atroce”, apoi alt exemplu de notorietate, care surprinde atât de plăcut: „a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt” (Îndoiala”), manevrând cu naturaleţe exerciţiul intertextual.
„Nod îndărătnic de cravată cel mai frumos la gâtul lui” (Modă”) figurează metaforic propriul chip al poetei ce transcede aprinsul „fior gemând al căutării” prin ruperi de ritm şi vers liber, căutând o nouă cadenţă, de punere în armonie cu sine şi cu universul: „Pe cine caut eu atunci când nu te văd?/ Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun”; sau acest alt exemplu dintr-un discurs liric în care imaginarul încearcă să-şi apropie fiinţa iubită absentă. „Rămâi, îţi spun, ţi-am păstrat în mine un loc la fereastră/ De unde poţi să vezi munţi şi prăpăstii, oceane şi stele fără cer.” („Illo tempore”).
Poemele Andrei Tischer se constituie în parcursuri lirice cu valenţe confesive ale unei conştiinţe lirice meditative prin întrebări şi răspunsuri lirice, privind viaţa şi moartea, iubirea şi eternitatea ei sau nemurirea prin iubire, sau varietatea formelor de iubire, cum bine precizează autoarea, referindu-se la iubirea prin absenţa celuilalt : „e cald şi e lumină, în dragostea ta miroase a viaţă” .
Poeta experimentează şi versul de un alt tip formal, cu perfecţiunea, eleganţa şi rafinamentul unei prozodii clasice în versuri pe aceeaşi temă a iubirii prin absenţă, din care citez:
„Ne ninge-acest decembrie, iubite
Cum n-a mai nins de mult în veac
Am îngheţat fiorul în cuvinte
Şi căutarea-n dorul fără leac”.
Densitatea ideatică, plasticitatea imaginilor, cu treceri atât de naturale prin tot ce aparţine social şi cultural umanităţii, amintind Psaltirea sau vorbind de Pillat din Pont, trecând, ca într-o orchestraţie simfonică vijelioasă, tumultuoasă, de la Dante la Pygmalion, Orfeu şi Anna Karenina, de la Omar Khayam la Păstorel Teodoreanu, vizualizând „ultima gară” şi „un capăt de linie” cu toată simbolistica lor, nelăsând deoparte nici „încălzirea globală”, ploaia, vântul sau îngheţul, „Zidul Berlinului” şi chiar „varul nestins” aşadar toate însumate într-un întreg vizionar, plus simplitatea limbajului, naturaleţea, francheţea şi forţa expresiei, a transmiterii mesajului său de iubire nesecată, dincolo chiar de moarte, intensitatea trăirilor, toate acestea conferă poemelor Andrei Tischer acea emoţie estetică ce îmi pătrunde întreaga fiinţă şi îşi găseşte un loc definitiv în conştiinţa mea, ca cititor şi iubitor de poezie.
Ultimul vers e scris cu mâna stângă, spune poeta, pentru că „e mai aproape de inimă”. Iubirea Andrei Tischer este, poate, iubirea fiicei universale, un arhetip transpus în versuri moderne cu forţa detaliului liric privind mişcarea sufletului, ca o mare furtunoasă, aşa după cum un Henri Matisse redă pictural sufletul, prin detalii expresive de mişcare şi culoare.
–––––––
Florica PATAN
decembrie 2017
Alba Iulia