VIAȚA, UN ZAR
În fiecare noapte
Tăcută-s pe sub bolți
Fiindcă-ale mele șoapte
Se tot lovesc de porți,
Pe-afară nu răzbesc
Oricât aș încerca,
Nici stele nu trezesc
Iar noaptea mi-este grea.
Pe-aleea- ntunecată
Umbre mi-apar în cale
Și pasul mi se-ndreaptă
Ușor către o vale
Acolo aburi joacă-
Spirite rătăcite-
O spaimă mă încearcă,
Priviri îmi țin ferite.
Mă-ndrept apoi spre-un râu
Și mă așez pe mal,
Simt pe mijloc un brâu
De-un aprig, rece val
Cu brațe tremurate,
Încerc să îl dau jos
Dar mâinile mi-s moarte,
Mișcările-s pe dos…
Tăcerea e deplină,
Întunecată-i zarea,
S-a stins bolta senină,
Mi-e vie disperarea!
Pe ceru-negurat
Nu văd o stea măcar,
Unde mi-oi fi uitat
Zâmbetul, n-am habar
Negura mi l-a luat,
Ah, ce blestem barbar,
Câte nu am visat
Jucând al sorții zar
Dar zarul mi-a fost vitreg,
Noroc m-a părăsit,
Și cu un dor acerb
Visat-am răsărit…
Apus mi-e răsăritul
Și întuneric smoală,
Cunună infinitul
Pe fruntea-mi, ca o boală,
Cânt neauzit
Pe sub de timp ferestre,
Mi-e drumul spre finit
Pe căile terestre!
———————————–
Florentina SAVU
9 septembrie, 2018