OMULE
Omule, mă recunoști? Desigur, bănuiești, sunt viața
Și-ți croșetez mereu, cu dragoste, timpul… și ața
Se termină de multe ori neașteptat
Și sculu-mi se deșiră în noduri încurcat,
Atâta câtă sunt prin timpu-ți destinat,
Covor îți croșetez, curat, neîntinat,
Cu multe flori frumoase calea îți decorez
Și în culori și-arome știu să ți-o parfumez.
Omule, mi-ești drag și știu că mă iubești
Și-ai vrea eternitatea pe pământ s-o trăiești
Dar spațiul mi-este strâmt și loc n-ai mai avea
De-aceea întind covor până în cer la stea,
Pe cerul infinit, în infinit trăi-vei
Și fericire-n iureș pe boltă întâlni-vei,
Planetele sunt mici pentru eternitate
De-aceea țes covorul spre ceruri zi și noapte,
Vreau să pleci în frumos, de pe frumosul meu
Unde nu am spațiu după visul tău,
De-aceea-ți croșetez fără încetare
Covor ce te-o purta la Dumnezeul Mare!
NE MOR COPACII
Ne mor copacii-mbrățișați
Pe sub un cer plin de cenușă,
Nu mai au rude și nici frați
Doar un lăstar le bate-n ușă,
Încearcă bietul înălțarea
Pe-ai săi părinți să îi ajungă,
Să le obțină-mbrățișarea
Și inima să le străpungă,
Ei sunt uscați, atinși de moarte,
El e copil și va-nverzi
Când cerul s-o spăla de noapte
Și zorii îl vor limpezi,
Ne mor pretutindeni copacii
Că nepăsarea chiar ucide,
Parcă-n păduri pătruns-au dracii
Și dat-au doar cu ploi acide,
Le plâng copiii singuratici
Și mult prea tineri și plăpânzi,
Vor crește în dor și sălbatici
Și fi-vor mereu suferinzi,
Ne mor copacii, viața moare,
Pământul plânge pustiit
Însă pe oameni nu-i mai doare
Că banul pe mulți i-a vrăjit,
Ei sclavi sunt pentru roni și-averi,
Valori umane nu mai au,
Viața-și consumă în plăceri
Și explicații nu mai dau,
Sunt regi și împărați pe țară,
Pe tot pământul de sub ea
Și strâns-au prin seif comoară
Cu ce au stors din carnea sa!
E cerul plumb de supărare
Și timpul e întărâtat,
Ne mor copacii din picioare
Când ne-om trezi cu-adeărat?
EU SUNT
Eu sunt culori vii din drapel:
Obrajii îmi sunt roșii-mac
Și am tărie de oțel
Fiindcă străbunul mi-a fost dac,
În părul meu sunt spice coapte
Din lanul țării mele sfânt
Și strălucesc peste cetate,
Din pieptul meu se-nalță cânt,
Mi-s ochii albaștri ca cerul,
La fel ca marea cea întinsă,
În ei se ascunde misterul
Din țara mea cea neînvinsă,
Limba română versu-mi cântă
Și sufletul îmi este imn,
Mi-este visarea stemă sfântă
Și harta țării dor divin,
Aici trăiesc și-aici mi-e neamul,
Aicea voiesc a mă stinge,
Aicea, de dor, ne e hramul
Și-aicea dragostea ne-mpinge,
Pe imn, pe stemă, pe drapel
Eu îmi depun iubirea-ntreagă,
Trăirea mi-e plină de zel
Că România mi-este dragă!
———————————–
Florentina SAVU
Noiembrie, 2018