În limba mea
În limba mea, vin Doamne către tine,
În limba mea și ceru-i mai senin,
În limba mea, pământul mă reține
Și-n limba mea spre ceruri mă înclin .
În limba mea, străluce-n lacrimi ia
În limba mea și dorul e mai dor,
În limba mea , doinește ciocârlia
Și-n limba mea , mă strâng puțin să mor.
În limba mea și mama-mi poate spune
În limba mea și stelele-or tăcea,
În limba mea, durerea îmi apune
Și-învăț să tac , dar tot în limba mea.
Așa
Așa a fost și este-n legea firii
Să nu ne trecem pragul de destin,
Să nu atingem fluturii iubirii
Să nu strivim o lacrimă-n suspin.
Așa a fost să creștem prin poeme
Și sufletul să-l adunăm prin scris,
Să ne uităm pe noi, din vreme-n vreme
Și să-i mai scriem gurii : INTERZIS !
Așa ne e să plângem prin petale
Să ne mai pierdem vara printre tei,
Iar florile plecate, pe-altă cale,
Să ne rămână-n viață… și-n idei.
Așa rămâne-n viață, ca pe scară,
Mai urcă și coboară prin nevoi
Și pare că nu e nici prima oară,
Când în iubire, mai apar și ploi.
Să-i scriu iubirii
M-am trezit cu toamna la fereastră
Vântul alerga prin meri și prin gutui
Rochia-i din frunze o purta măiastră
Căuta cu sârg căldura, care…nu-i .
Simt miros de toamnă, de ocară
Împletesc un vis, să mai trăiesc,
Frunze volburânde mă-nfioară
Toamna-i la fereastră, o zăresc !
Mâinile pe frunte-mi dorm tăcute
Aud vântu-n frunze-i obosit,
Cerul plânge să nu-l mai asculte
Norii grei din plumb, s-au primenit.
Mă gândesc să plec în țara fericirii
Să-mi fac adăpost pe dup-un nor
De acolo pot să-i scriu iubirii
Cum să se împartă…tuturor…
Drumul către noi
Pe o stradă sufletească mai pustie
Bate vântul frunzele prin amintiri
Cu o pană , scriu un vers din poezie
Și-l aștern cărare veche, sub priviri.
Alta cale doarme-n prag de casă
Prins în tindă-i talisman din scoici,
Cel ce iese-n spre o zi mănoasă
Să îl țină-n brațele-i de doici.
Așez pasu-n proaspete izvoare
Și pe căile ce duc agale înspre noi
Strâng din ceruri un crâmpei de soare
Să ne treacă-n viață, prin nevoi.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
9 septembrie, 2018