Oare cine-o fi Lumina ?
Prin natura resemnată, pregătită de zăpadă
Două lebede pierdute, strâng albi pescăruși grămadă.
Soarele străpunge ceața și pe lac se amăgește,
Apa-n clipociri divine, din Opal, Dumnezeiește.
Drumul negru, ca păcatul, șerpuiește singurel,
Eu cu tot ce-am strâns în mine, levitez mai sus de el.
Stâncile , negre la față și-ncrețite de oftat,
Plâng sub toată ceața lumii și prin timpul așteptat.
Casele rămân în urmă, drumu-ncolăcit prin munți,
Stânci semețe, fioroase , începi vântul să-l înfrunți.
Sub o piramidă veche, printr-o poartă cam sinistră,
Grota își arată chipul, și-ntunericul, persistă.
Strâng lămpașul să văd calea și pășesc prin mii de ani,
Liniștea pe mine curge și prin codrii din Roșcani.
Calc pe urmele de timpuri, petrecute de uitare,
Dar abia îmi car păcatul, peste firul de iertate.
Întunericul dă buzna de sub miezul gros de munte,
Îmi strâng mâna de păcate, mă-nchin, cine să m-asculte?
Dar deodată, o lumină, pe perete se așterne
Și tot crește.. și tot crește, nu-i născută din caverne.
O privesc plecată-n gânduri și-n dorințele lumești,
Stă o clipă, și-mi dezleagă cum Lumina poți să-ți crești.
Mulțumesc de tot și toate și de tot ce azi sunt eu,
Oare cine-o fi Lumina ? E deici…ori Dumnezeu ?
Țara mea
Țara mea uitată-n toate, ai uitat de mângâieri,
Aripi ți-ai crescut prelunge și te-nalți ușor spre Cer.
Au plecat din tine pruncii și vitejii, parcă ieri
Ți-au săpat veșmânt mormântul, într-un anotimp stingher.
Fulgi de datini din aripe , că să frângă al tău zbor,
Ți-au pus semne interzise prinse-n gândul rătăcit.
Goală te-au scos la tarabă și în văzul tuturor,
Ți-au înmiresmat sudalmele , toate grele la privit.
Viitor din piatră seacă și-ntuneric nevisat,
Plânge sufletul din mine și în noaptea mea tresar.
Limba mi-a-nghețat în gură și mai scap câte-un oftat,
Zilele curg , nesfârșite și mai trece-un calendar.
Țara mea de Dor și Doare , azi mai am un sigur dor,
Să te iau cu mine-n mine, să-ți întind un alt trecut.
Iar pe scurșii din istorii, să-i dezmierd pe sub picior,
Că omida-n focul Gheenei, într-un altul nenăscut.
Țara mea nascută-n lacrimi, într-un secol rupt de vânt,
Plină ești de bogăție, iar poporul tău sărac.
Stelele lucesc pe Ceruri, pentru tine nu mai sunt,
Te-au uscat de tot și toate , precum toamna un copac.
Hai să ne luăm în brațe, și-amândouă prin nevoi
Să împingem viitorul, prin speranța prelungită.
Cerul să ne plâng-o clipă, să ne spele printre ploi
Iar pe scurșii din istorii, Dunărea să îi
înghită !
Valsul nopții
Noaptea și-a adus orchestra și pe boltă o ascunde,
De la noi a ascuns frigul și orice pală de vânt
Iar în valsu-i bucuroasă, ba pe ici, ba pe niciunde,
Ziua s-a suit la Domnul, lângă Soare-agonizând.
Luna-n trenă argintată, peste boltă las-o urmă,
Stelele înlăcrimate, vor la bal și-o tot rugau,
Să le lase-mpăștiate, nu ciorchine, ca-ntr-o turmă
Și cu noapte-ntunecată , din privire își vorbeau.
Noaptea, prinsă-n vals măiastru, pare că nu le-nțelege,
Ele tot mai revoltate, fug în prag la Dumnezeu.
În mănunchiuri flori de vise și-ntunric îi culege,
Să-l înduplece că-n noapte, adunate le e greu.
Orchestra, trage cortina, Luna tristă-n pribegie,
Supărată pe steluțe, care vesele-n complot,
Lasă noaptea cum e datul, lasă tot în armonie
Iar durerea disperării i-o trimit în dar lui Lott.
S-a suit scroafa-n copac
– Pamflet –
S-a suit scroafa-n copac și și-a pus mărgele
Este mare dirijor prin orchestra viață,
Pielea din șoricu-i gros, nu-i nici de pingele,
Soarele l-ar așeza, peste dimineață.
Stă ascunsă printre crengi cu dorința-i stâncă
Grohăie spre fiecare ordine-n trăiri,
A-nghițit diapazonul, dar nu știe încă
Înfoiată-i în orgoliu , ochii îndrăciri.
Urlă cât o țin plămânii, să împingă-un nor
Dar prostia ei bolnavă n-are mărginiri,
Cerul nu ascultă scroafa, nici al ei umor
Pomul pare că cedează, scroafa-n nesimțiri.
Băltoaca în care zace , o crede ocean,
Mângâie aripi de stele din zări depărtate,
Dirijează săptămâna, lunile din an,
Și mai râmâ după Lună, în nopți apăsate.
Ceru-i plin de măreție, învelit de stele,
Scroafa în mocirla vremii vrea să le topească.
Mușcă din orgoliu propriu , mușcă din mărgele
Însă mintea ei bolnavă, nu-i Dumnezeiască !
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
Noiembrie, 2018