Mi-a bătut la suflet toamna
Mi-a bătut toamna la suflet, să plece-n trecut
Peste valuri, peste ape, peste brazi și stânci.
Vara s-a prelins din mine, ca un dor avut,
Doarme-n clipe din privirea ochilor adânci.
Mi-a bătut la suflet toamna, vrea s-o retrăiesc
Apoi pleacă, să se doarmă, colo-n Infinit.
Dimineți, născute-n ceață nu mai rătăcesc,
Peste timpul scurs alene, ce s-au desfrunzit.
Mi-a bătut toamna la suflet cu privirea grea,
Frunzele, zburătăcite iar s-au rătăcit.
Una roșie, că focul, din ființa mea,
Vrea să-mi prindă, de privire, timpul nevenit.
Cu bătaia ei din frunze se reinventa,
Desenând, pe cer aievea, păsări care vin.
Și în șuier lin de vânturi,se tot înălța
Să coboare, din cetate, fulgi ca din senin.
Pomii triști și fără frunze, în suflet altar,
Sprijină un nor de ploaie, abia-l mai susțin.
Strâmt cojoc îmbracă trupul unui vechi stejar,
Jeluind, mă jeluiește, parcă mai divin.
Mi-a bătut toamna la suflet de nu mai speram,
Gândurile depărtării , cad pe-un vis răpus.
Le fac bulgărași de gheață și le-așez pe-un ram
Și-nchid versul într-o carte și tot ce-am de spus.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
5 octombrie, 2018