Notre Dame
Noi suntem omenirea cu ochii născuți orbi
Și nu zărim ferestre de cer cum se desfac
Dau flăcări vâlvătaie ca-ntr-un sfârșit de veac
Iar bolta e pustie, nici fâlfâit de corbi.
Din turle de biserici, lungi flăcări, aurii
Flămânde și pustie ca lupi-n vânătoare
Și cade luna tristă într-un apus de mare
Pe unde ești Stăpâne? Pe unde-ai să mai vii !
Iar zidul gros cat viața, se prăbușește-nvins
Și iar se descompune în formele-i primare
Și vezi cum catedrala-i cu viața la spinare
Iadul își ia tributul… de nu se lasă stins…
Din ochii ei se-adapă , alți ochi de fapte orbi
Tu Sfântă Catedrală, cu trupul de artist,
Te lași îmbrățișată, cu foc, de Anticrist,
Și-mi plâng de tot și toate și-mi uit să mai exist.
Cum suntem omenirea cu ochii prostiți, orbi,
Și sfârtecați prin suflet prin trupuri ca de Drac
Uimiți de semn năpraznic, în timp de cozonac…
Dar focul pârjolește…decorul… altor robi…
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Sibiu, aprilie 2019