Vise aptere
Trecut retezat de topoare
Și vise căzute-n dizgrații,
Amestec de plâns și stupoare
Ce cad secerând generații
Arsură de flăcări dușmane
Surzenii greșit moștenite
Creând apocrife umane
Și neamuri căderii menite.
Stupoare, declin, inversare,
Valori care mor ignorate,
În toate mai trebuie sare
Și toate se cer colorate.
Prezentul a prins mucegaiuri,
Umbrit de sisteme mizere,
Ne bântuie dozeri prin raiuri,
Iar visele noastre-s aptere.
Nu așa se moare…
Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o vreme,
Dar n-am fost prezentă nici la moartea mea!
Dispărând răpită de furtuni extreme,
În prohodul lumii care pătimea…
Mi se sparge gândul sub cazmaua rece,
Lovituri de brațe îi prind zbaterea,
Eu ascunsă-n taina care mă petrece,
Dincolo de moarte-mi caut nașterea…
Să-mi descânți, destine, mâinile de piatră,
Vocea schilodită, ochii tulburați,
Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună latră,
Iar călăii lumii umblă decorați!
Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta,
Să nu mai existe umbra-mi pe pământ!
Nu privesc în urmă, nu ascult nici poarta
Care se trântește bătută de vânt…
Nu așa se moare, istovit de toate,
Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist!
În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai poate!
Merg să-mi caut locul unde să exist.
Moarte, hai la mine, sunt așa pustie!
Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii –
(Ultima cerneală, ultima hârtie…)
Te aștept… poemul ultim, să mi-l scrii…
––––––––––
Emilia AMARIEI
8 iulie 2019