Dorința,
A plâns și codrul iubite deseori,
Când frunza sa în toamnă i-a căzut,
Gândul îmi rătăcește în depărtări,
Răpus de dorul tău nemărginit.
Inmuguresc ale codrului crengi,
Din nou este umbros și fericit,
Prin gânduri neîncetat îmi alergi,
De dorul tău mă chinuiesc cumplit.
În tril frumos de păsărele iar răsună,
Tresare de-al viețuitoarelor prezență,
Fără de tine sufletul meu suspină,
Dor de tine mă răpune-n permanență.
Umblate iată îi sunt potecile lui iar,
De-ndragostiti, ținându-se de mână,
Inima-mi va arde de dor cu foc în jar,
Și cine știe când, vom fi noi împreună.
A plâns codrul însă, acum e plin de viață,
Cucul își va striga numele său curând,
Imi doresc mult ca să mă strângi în brațe,
Ce mult mă chinuiește iubite acest gând,
Rătăcesc pierdută, având doar o speranță
Că-mi vei veni în cale, de-același dor răpus,
E împotriva firii să am dreptul la viață,
Și să privesc ferice către al său apus?
Nu întotdeauna,
Nu întotdeauna în viață poți avea,
Tot ceea ce vrei și ce îți dorești,
Vin momente, clipe când în viata ta,
Te simți cum încet, cazi, te prăbușești.
Nu întotdeauna-n viață ești fericit,
Fericirea nu o poti prea ușor găsi,
Și de multe ori când tu cazi înfrânt,
Nu mai vrei nimic în fine-a-ți dori.
Nu întotdeauna visele se și împlinesc,
Chiar dacă te lupți pin’la nesfârșit,
Când nici nu te-aștepți, ți se risipesc,
Rămânând distrus și dezamăgit.
Nu întotdeauna ți se potrivește,
Ceea ce-ți dorești tu să ai mereu,
Viața chiar mereu nu ne dăruiește,
Niciodată nu-i vom afla drumul său.
Nu putem nicicând vreodată schimba
Destinul, căci el ne e scris din cer,
Chiar dacă te lupți fără a renunța,
Când ai pierdut lupta, nimic nu mai speri.
Nu întotdeauna viata îți dă-n dar,
Uneori îți este dat ca să și pierzi,
De te lupți și-ți pare că este-n zadar,
Ridici fruntea și în altă victorie crezi.
Nu întotdeauna poți să le-ai pe toate,
Chiar oricât de mult tu vei încerca,
Însă dacă ai omule dragă sănătate,
Celelalte pot veni, când și cum or vrea.
Iubite,
Iubite în noaptea asta rece, senină,
Am fost atât de aproape de blânda lună,
I-am simțit mângâierea peste-al meu chip,
Te-am căutat , însă tu erai în infinit dispărut.
Lângă lună erau mii de stele ce teseau,
Un văl sclipitor asemeni voalului de mireasă,
Am simțit cum ele încet, tandru mă alintau,
Dar tu nu erai și toată noapte-am stat trează.
În imensul ceresc un înger cu aripi albe,
În tăcerea sfântă lângă el vroia să mă poarte,
Îmi șterse roua lacrimilor mele calde,
Dar eu suspinam așteptându-te în noapte.
Te doream, în astă noapte alături să-mi fii,
Luna blândă îmi împletea în par stelele,
Te chemam, si auzeam doar ecoul din galaxii,
Nu te zaream și-mi erau zadarnice dorințele.
Mă sărutau peste pleoape stelele în zori,
Apoi cădeau pe pământ boabe de rouă argintii,
Te – am așteptat iubite, sufletul freamăta fiori,
Doar luna și stelele mi-au alinat durerea inimii.
Prea frumoase îmi păreau iubite clipele,
Cât mi-am dorit să-ți zăresc chipul tău,
Împietrit pe buze mi-a rămas doar numele,
Căci te chemam, te chemam iubite mereu.
Te caut, te chem,
Te caut printre norii cenușii,
Când dorul de tine mă răpune,
În ploile toamnei mele târzii,
Care mă Însoțesc pe mine.
Te chem, însă nu mă auzi,
Îmi simt numai glasul vibrând,
Nu mai ai cum să-mi răspunzi,
Te regăsesc atât, doar în gând.
Te caut în sufletul meu,
Ce astăzi e o stana de piatră,
Vreau să te uit însă mi-e greu,
Căci inima-ntr-una mă ceartă.
Te chem să-mi vii în vis măcar,
Când mă chinui a adormi,
Nu te zăresc și în zadar,
Tot îmi suspină coarda inimii.
Te caut, te chem să îmi vii,
Măcar o clipă mai aproape,
Tu mă privești din veșnicii,
Mă mângâi în sine-ți, în șoapte,
Mi-s nopțile așa de pustii,
Și-o lume pe noi ne desparte,
Te caut, te chem, de mână să mă ții,
Mi-e dor și doru-i greu vreau să știi,
Cu foc în jar, crunt mă arde în noapte.
Renaște-ma pădure în vers, și poezie!
Colindă prin cetine verzi hoinar gândul,
Verdele pădurii sărută sfios senina zare,
Geme aurul său ce îmbracă bogat pământul,
Zâmbește sufletul meu de aura-i fermecătoare.
Brațele ramuri leagănă cerul albastru, senin,
Așa cum o mamă își leagănă al său prunc,
Legendă ne ești pădure de ani, ești dar divin,
Câta istorie și trăiri din vremuri ascunzi în adânc.
Ca o stăpână semeata, te înalți pe munții cărunti,
Din care izvorăsc și susură cristaline izvoare,
Cu frumusețea ta, nespus de mult ne încânți,
Și stai de veac strajă sfintelor noastre hotare.
La poalele tale mamă pădure m-am născut,
Străjer de veacuri îți este cetatea lui Ștefan cel Mare,
În jocul de-a vardiștii luptători te-am cunoscut,
Azi într-un vers te regăsesc, îmi ești dor și visare.
Pe aripi de vânt, și legănat de ramuri înverzite,
Colindă gândul spre amintirea fragedei pruncii,
Spre locul acesta sfânt, ce ascunde cuminte,
Atâta frumusețe, avere și tainice istorice mărturii.
Revin la tine cu gândul în noaptea aceasta pustie,
Renaște-ma pădure încă o dată în vers și poezie!
——————————-
Elena TUDOSA