Și iată toamnă
Și iată toamnă dragă iarăși pleci
Plângând, și lași căzând în urma ta
Lacrimile-nghețate ale brumei reci,
Ca vălul de mireasă va cădea.
Și iată că te duci iar toamnă,
Te treci ca amintirea unui vis,
Ce vrem să-l retrăim frumoasă doamnă,
În primăvara mugurilor de cais.
Te-nalți precum o ceață densă,
Feericul tău în aer risipindu-l,
În goliciune cu umbra ta imensă,
Te scurgi în vremi tăcută precum gândul.
Te risipești în unda unui vag ecou,
Strigăt, sărut de vânt pe glezna-ți goală,
Mâhniți în suflet te așteptăm din nou,
Să te renaști în verde crud de primăvară.
Și iată ca un abur în aer te propagi,
Cât de orfani rămânem fără tine,
Cu încă un an la anii noștri dragi,
Ne-mbătrânești și ne apeși pe urme.
Suflet hain
Dezgolit mi-e sufletul și îngenunchiat,
Inima în două îmi este sfâșiată,
Hain suflet ce încrederea mi-ai trădat,
În timp ce eu te iubeam nevinovată.
Destrămat mi-e sufletul, zdrențuit,
Îmi ling rănile pumnalului ce ai înfipt,
Ca o oarbă te urmam, ce mult te-am iubit,
Și tu hain suflet cât de mult m-ai mințit.
Sloi de gheață mi-e sufletul ce l-ai ucis,
Nu mai simt nimic în el totul e stins,
,, Ca un șarpe m-ai mușcat, te-ai ascuns”,
Otrăvindu-l i-ai distrus orice urmă de vis.
Sărman suflet sugrumat de minciuni,
Jalea te-neacă ești un ocean de lacrimi,
Străpuns doar de ghimpi și de spini,
Ce iubire să primești de la un suflet hain?
Suflet sfărâmat, bob de nisip împrăștiat,
Descurajat nu vei mai surâde niciodat,
Închide în calendare tot ce te-a întristat,
Va veni și vremea când hainul suflet pentru păcat,
Va plăti trădarea neapărat cu vârf și îndesat.
De ce
De ce vii și îmi stârnești gândul când îmi stă cuminte,
Peste creasta șoaptei dulci într-un vis încântător,
Ce mi te întorci mereu și tot dai târcol prin minte,
Și nu vrei să înțelegi cât în suflet mi-i de dor?!
De ce vrei iubite tu ca pe-un lut să mă frămânți,
Și îmi chinui orice clipă ce îmi pare liniștită,
De ce-mi tulburi chiar și somnul unde cred că mă săruți,
Și în brațe lângă pieptu-ți să mă simt că – s fericită?!
De ce-mi porți tot amăgiri și în pace nu mă lași,
Să-mi port toamnele pe umeri cu sufletul împăcat,
Mă faci să cred că îmi ești, dar nu-ți văd urma de pași,
Și mă mistui ca în lanțuri cu dorul tău să mă zbat?
Dacă tot mă chinuiești și din chingile dorului,
N-am să pot nicicând vreodată ca să mă eliberez,
Să-mi trimiți în miez de noapte de pe bolta cerului,
Praf de stele și magie eu să cred că nu visez,
Nu mă vezi că înșir lacrimi și mi-e dor mult să te văz?!
13
Amalgam de dureri cui să i le spun,
Sufletul sfâșiat de tristețe în bucăți
Rătăcind, cu pași rari pe al vieții drum,
Te cheamă din imensitate să te arăți.
Unde ești în clipa în care eu te strig,
De-ai ști cum mă chinui cu amarul dor,
Și în oasele-mi obosite simt rece și frig,
Mă sting în tristețea cu care mă înfășor.
Lacrime , numai lacrime de catifea,
Rânduri, rânduri fața – mi brăzdează,
Nu mi te arăți și sfârtecată inima mea,
Răpusă de dorul tău într-una oftează.
Vifor de amintiri sufletul îmi răscolesc,
Îmi poartă gândul în timpul ce a trecut,
Nu te arăți și din ochiul tău senin, ceresc,
Mă privești strident și atât de tăcut.
Oare vezi cum tristețea sfâșie haină în mine
Secătuindu – mi firul vieții mele de putere?,
Coboară din vălul de stele în vis și bătrânețea,
Mi-o învăluie în șoaptă dulce și blândă mângâiere.
Lacrime numai lacrime de catifea
Ce curg, să ne fie mirul iubirii noastre eternă,
Sărutul pecete vino de-l pune pe tâmpla mea,
Când istovită cade să odihnească pe pernă.
13 zi amară ce mi-ai adus singurătatea grea
Și dorul, cu care mă sting în a nopții cavernă.
——————————-
Elena TUDOSA
Noiembrie 2019