Cugetare
Ne plângem deseori singurătatea noastră,
Însă strivim în palme dorințele fierbinți
Și rămânem tăcuți privind bolta albastră,
Pierduți pe calea vieții tot triști și abătuți.
Dorim să fim iubiți, să iubim deopotrivă,
Însă avem doar piedici de îndurat mereu,
Rămânem întristați cu sufletu-n derivă,
Implorând fericirea,dar de găsit e greu.
Ne-ncredem în speranțe, de vise ne-agățăm,
Dorind să retrăim clipele fericite,
Cu mult curaj și forță întruna ne luptăm,
Sfârșind dezamăgiți când piedicile-s multe.
Ajungem la final s-aflăm că nu-i ușor,
Să întâlnim perechea pe care ne-o dorim
Și singuri însoțiți de blestematul dor,
Trecând pe calea vieții simțim că-mbătrânim.
Sfârșim îngandurați regretând cum s-au dus,
Anii noștri frumoși trăind singuri pe lume,
Cu teama-aproprierii către al nostru-apus,
Fără o mângâiere când neputința vine.
Rămânem încastrați în suferința grea,
Ce ne cutremură către amurg ființa,
Din cer cerșind clemența care ne va salva,
Cu sufletul sfârșim îmbrățișînd credința.
Ea-i calea dreaptă care ne-aduce mântuirea,
De patimi,de dorințe fierbinți și toate cele,
Prin ea ne dobândim iertarea și iubirea,
Până ne-om veșnici în chipul unei stele!
Prea târziu
Pe poteca părăsită care duce către sat,
Vântul s-a-ntețit deodată bate parcă e turbat,
Se rostogolesc ciulinii și la margine de drum,
La o casă bătrânească unde-i liniște acum,
S-a întors din pribegie de acolo din străini,
Fata ce-a răpus-o dorul de părinții săi bătrâni.
Bate-n poarta încuiată ce-n țâțâni de-abia se ține,
Bate-ntr-una doar tăcerea îi răspunde că nu-i nimeni.
Printre ierburile-nalte ce duc către fântâniță,
Se îndreaptă fiindcă știe că acolo-i o portiță,
E legată cu o sârmă ce în timp a ruginit,
Întristarea o cuprinde și se-apucă de bocit,
Prea târziu i-a fost s-ajungă, toți din lume au plecat,
Nimeni nu o primenește, nimeni nu-i mai iese-n prag.
Lacrimile de durere și de dor îi curg în șir,
Din vecini cineva-i strigă :îi găsești în cimitir.
Ca tăișul de cuțit în inimă i-i răspunsul,
Numai vântul întețit îi poate-nțelege plânsul.
Dar nici vântul căci el poartă norii negri uneori,
Sufletu-i mereu va frânge iertarea părinților.
Către ușa încuiată de la casa scorogită,
Își aruncă trist privirea pe un lacăt ruginit,
Râu de lacrimi peste fața tristă și prea obosită,
Curge ne-ncetat în rânduri fără a avea sfârșit.
Întră în odaia-n care încă miroase-a tămâie,
Iar tăcerea ce-o-nconjoară inimioara îi sfâșie.
Vede perna peste care mama capu-și odihnea,
O ia-n brațe și o strânge și începe a urla,
Ca un ecou îi răsună-n sat urletu-i sfâșietor,
Toți-s morți, toți sunt plecați sus în lumea stelelor.
În durerea-n care astăzi sufletu-i se tânguiește,
Către poza mamei sale tristă îndelung privește,
Nimic nu e de făcut, regretul e prea târziu,
Numai dorul și-ntristarea acum o mai însoțesc,
În sătucul unde vântul bate, șuier-a pustiu,
Iar ea plânge-ndurerată pe-ai săi dragi care-i lipsesc.
Va merge și va aprinde lumânări pe la morminte,
Crucile va săruta, doru-n suflet să-și alinte,
Prea târziu i-a fost s-ajungă la căsuța părintească,
Greu își va afla iertarea și liniștea sufletească.
Tristețe
Merg pe strada unde toate porțile s-au zăvorât,
Totul îmi pare ciudat, plătim sorții amar cost,
E-o tăcere infernală, toți sunt parcă în mormânt
Și nimic din viața noastră nu mai este cum a fost.
Câteva lucruri expuse în vitrine mai încântă
Ochiul,care trist privește orașul fără de viață,
Totu-i cufundat de spaimă într-o liniște adâncă,
De la care toată lumea cerșește acea speranță,
De-a scăpa de frica unui virus crunt,nimicitor,
Ce aproape de un an face ravagii prin lume,
Curmând fără pic de milă viețile oamenilor,
Lăsând în suflet durere, lacrimi și-amare suspine.
O tristețe fără margini mă învăluie cumplit,
Trec podul peste o apă în orașu-n care eu,
Îmi duc viața de străin neînsemnat și amărât,
Să-mi câștig un colț de pâine udat cu lacrimi mereu.
Mă răpune-nstrăinarea ,teama-n suflet mă doboară,
Mă-nspăimântă letargia în care orașul zace,
Un calvar e acest virus când ești departe de țară,
Ai zbura precum un gând dar nu poți,nu ai ce face.
Îmi pun nădejdea în Domnul care ne e salvatorul
Și mă rog cu neputința unui om plin de nevoi,
Să mă țină sănătoasă, să îmi pot vedea pridvorul,
Copiii de car’mi-e dor să mi-i strâng cu drag la sân,
Să mă bucur și să uit tot amarul din străini!
Întâlnind neputința din umbră așteptării
În suflet se zbat mii și mii de frământări,
În gânduri mii și mii de-nchipuiri,
Cum poți să împlinești ale-inimii chemări,
Când ai pierdut speranța și nu o poți găsi?
Cum să-mplinești dorința pe care o nutrești,
Când în noapte tăcute pleoapele îți plâng,
În timp ce sub icoană te rogi ca să primești,
Doar liniștea deplină în sufletu-ți plăpând.
Te lași în voia sorții în grija Domnului,
Să-ți rânduiască drumul ce-l ai de străbătut,
Să-i dea înțelepciune sufletului abătut,
De a-și găsi cărarea pentr-un nou început.
Ți-e greu să crezi când vremea ți-e târzie,
Când vezi clepsidra că nisipul și l-a scurs,
Că vei găsi în fine la suflet cărăruie,
Pe care s-odihnească-n al vieții lui apus.
Întâlnind neputința din umbra așteptării,
Îți sprijini sufletul de gând și cugeți în tăcere,
Când ești câteodată răpus de greul frământării,
Nevoie ai doar de-o mână să-ți dea iarăși putere.
——————————-
Elena TUDOSA
Noiembrie 2019