Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.
Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.
Nu există ființă omenească să nu recurgă la asemenea substituiri, numai că acestea sunt distribuite în diferite grade. Fiecare om își construiește un anume contur al personalității și își prefigurează propriul său comportament în societate și tinde să ajungă acolo, dar dorința poate să o ia înainte de a-și atinge acest țel.
Nu de puține ori, ne folosim de autosugestie pentru a ne situa pe acel podium spre care aspirăm. Au dreptate specialiștii în domeniu care afirmă că această autosugestie nu e gândul nostru, ci este glasul celor din jur care așteaptă de la noi o anumită ținută. Preferăm să arătăm altă față, deoarece nu putem să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru cine suntem cu adevărat. Ne temem că putem fi judecați, că putem pierde stima celor care așteaptă de la noi altceva. E o eternă tăinuire fără sens a unei alte tăinuiri .
Pentru că pe lumea asta este posibil să îți îndeplinești dorințele dacă îți dorești cu adevărat, oricât de greu ar fi, oamenii puternici și echilibrați nu se tem să se confrunte cu adevărul și pentru ținuta lor să îmbrace haina potrivită. Pentru asta, ne trebuie curaj și încredere în sine și, adoptând acestă linie, devenim și mai puternici și mai siguri pe noi înșine. Cei slabi rămân cu masca falsă pe față și pe sinele lor, dar și departe de a fi mulțumiți de felul cum se desfășoară viața lor și nu de puține ori ajung la depresie sau la acele aspecte ale vieții la care nu mai găsesc soluții pentru rezolvare, împotmolindu-se în rețeaua necazurilor.
Făcând o cale întoarsă pe drumul evoluției vieții mele, am ajuns în perioada adolescenței când trăiam înfiorată descoperirea propriei mele existente și mai apoi, la anii tiereţii când făceam efort să-mi construiesc personalitatea, etape de viață când îmi doream cu ardoare ca, de-a lungul vieții, să am curajul să îmi dau toate măștile jos, să mă dezbrac de toate veșmintele false și nefolositoare, să las să strălucească ceea ce sunt eu, cea adevărată. Doream să fiu cât mai aproape de perfecțiune, îmi luasem model moral pe Eminescu.
Dar cum perfecțiunea nu există, ea fiind doar un concept al zilelor noastre, peste ani, mi-a fost dat, mai mult decât credeam, să nu-mi respect crezul propus și pisicuța din oglindă să fiu chiar eu. Sunt și trăsături ascunse ale firii noastre pământene, de care nu avem habar și pentru care nu suntem bine pregătiți să le înfruntăm. Spre finalul vieții, totuși mă simt mulțumită că și la acești ani încă mă întorc cu fața la lumina din anii tinereții pe care o mai zăresc încă. Am învățat să zic mai repede un stop gândurilor mele când mi se arată imaginea pisicuței în oglină.
Totdeauna m-a stăpânit gândul că atunci când ne purtăm natural, conform cu legile naturii, fără ascunzișuri, nu putem fi luați prin surprindere. Am crezut cu tărie că dăm dovadă de o cunoaștere superioară atunci când înțelegem că tot ceea ce ni se întâmplă este natural și firesc. De aceea, trebuie să facem efortul de a învăța să ne vedem așa cum suntem, să conștientizăm și să acceptăm. Cu timpul și treptat, alegem ce vrem să rămână și cum vrem să ne transformăm.
Reușita depinde de puterea autocontrolului nostru, acea capacitate umană prin intermediul căreia noi ne putem comporta firesc și în fața succesului, și în fața eșecului și putem să păstrăm măsura și la supărare și la bucurie. Cu alte cuvinte, autocontrolul înseamnă stăpânire de sine, fermitate și calm și nu trebuie să-l confundăm cu rigiditatea. Dacă stăpânirea de sine nu este însoțită de bunăvoință, de fermitate și de calm, rezultatele nu pot fi după așteptări. In ceea ce mă privește, când gândurile îmi stau în cumpănă, simt cum pisicuța din oglindă îmi vine în ajutor.
––––––
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
14 august 2019