Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…
În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.
Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.
Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…
Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul – proza, în poezie…
Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat) – la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?) – şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.
Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).
Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” – în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor) acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.
Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).
Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).
După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURI “se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.
Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”
Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA”.
Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…
Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…
Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…
Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,
Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: “Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.
Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe – şi bune, şi de tot rele”.
Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).
Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”, unde a aflat că nu era aşa.
Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio “VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.
În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.
Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.
CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: “Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).
Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.
Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA VIAZĂ ÎN POPOR.
Pelerinul pe aceste locuri fermecătoare, află miturile (Orfeu) şi legendele (solomonarii), basmele cu Feţi Frumoşi şi zmei, ritualurile marilor sărbători (Sânzienele), dansul ielelor şi multe altele, despre care autorul – deosebit de documentat – aduce ample explicaţii, în subsolul paginilor.
Consider că această carte trebuie citită, în special, de tinerii români, atât de cei din Ţară, cât şi din diaspora, pentru a cunoaşte, cu adevărat, ai cui urmaşi sunt şi ce obligaţii decurg din această moştenire.
Mi-era dor de o carte bună, mai cu seamă că în ultimii ani, câţiva prieteni întru spiritualitate, cu care con-vorbeam despre esenţa lumii şi, mai cu seamă, despre “pierderea esenţelor umano-divine” – aşa cum bine, frumos şi profund este scris – asemeni călugărului iniţiat Ambrosio – au părăsit planul fizic.
Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi…
Poate nu întâmplător, din punctul meu de vedere, sunt aici situate paginile aflate sub titlul: Abatele, sfredelul şi gaura. După ce m-a şocat pur şi simplu acest titlu, am descoperit sub el adevărate diamante, înafara paginilor care se referă la descrierea Ţinutului geto-dacilor, la frumuseţea locurilor încărcate de mister şi a locuitorilor înţelepţi şi spiritualizaţi, care ţin strânsă legătura cu cerul, cu divinitatea, apoi… tulburătoarea întâlnire cu INCA…Garcilaso de la Vega…cu INCA…Manco Uchu…!
Aşadar, Înlănţuiri ciudate şi aberante…aşa cum a fost şi este istoria acestei specii, dar există soluţii sugerate, încă din antichitate, de Socrates, menţionate în scrierile lui Platon: “Fără dragoste de Adevăr, de Frumos şi de Bine, omul este mult mai jos decât animalele” etc. (pg 98).
După precizările făcute în legătură cu faptul că o dată cu căderea lui Adam au fost trase în jos toate regnurile, “pe care le obideşte şi le chinuieşte şi le osândeşte omul, după cheful şi nebunia sa lacomă”, la care se adaugă: EGOISMUL, TRUFIA, PROSTIA-ORBIREA… Aici mi-am amintit un episod atât de trist, pe cât de revoltător (de aceea nu l-am uitat), când – obosită, după o gardă în spital, în drum spre casă, am văzut un ţigan care bătea, cu cruzime, un cal epuizat, înhămat la o căruţă supraîncărcată – şi am intervenit, cu blândţe, explicându-i că îl poate omorî, şi rămânea şi mai prăpădit decât era. Acest om făcea parte din aceeaşi specie cu mine… Doamne! Tu, Care ai creat diversitatea, de ce nu am rămas doar întru Frumuseţea ei? Cât de jos a ajuns omul, prin bestialitate…
La întrebarea: care să fie cauza acestui dezastru spiritual, aflăm răspunsul la pg 100: “Sufletul lumii, energia (aitheros) iese, treptat, cu fiecare atitudine nedumnezeiască a mea, din mine” . Doar prin restabilirea legăturii cu divinitatea, prin rugăciune şi fapte bune, atitudine dumnezeiască (precizată, în codul moral creştin, începând cu respectarea celor zece porunci) “mă rog, cuprins de flacăra Credinţei fără de ştirbire…tot ce era gaură în Spiritul meu şi în “energia” mea – revine, umplându-mă din nou cu noimă, cu blândeţe şi senin… şi parcă aud spunându-mi, întru Spiritul Deplinei Înţelegeri al Împăcării Bethlehemice (…acolo Peştera-Regnul Mineral, Ieslea cu fân care simbolizează Regnul vegetal, Regnul Animal, Păstorii, care-s Icoane ale omului re-îndumnezeit, Magii care-s Icoana omului Re- Cosmicizat, Vizionar–Supraom, prin Înălţimea Înţelegerii Spiritului… şi SCĂRILE DE ÎNGERI, Ierarhiile Cereşti-Dumnezeieşti…acolo, la Bethlehem, TOATE s-au împăcat întru TOTUL)”. Ca un adânc cunoscător al scrierilor sfinte, al parabolelor rostite de Iisus, urmează un frumos îndemn al autorului, de a folosi TALANTUL, „împrumutat de EL”, la Înmulţirea Binelui.
Călătorind imaginar în trecutul omenirii, dar şi spre SINE, „mai pe–aproape de MINE”, precizează A.B., asemeni apostolului Toma (a mai strigat şi Arghezi, nu demult, spre Dumnezeu…) „trebuie să pipăi, trebuie să văd, ca să cred şi să zăresc”, ca să se poată lecui rănile semenului prin HARUL şi IERTAREA LUI CRIST.
Dar SINGURĂTATEA ? desigur, metafizică… „da, singurătateea mea, cu toată vastitatea cosmosului, nu doar a Pământului, este rugăciunea mea continuă…”
Am citit întregul volum, cu satisfacţia arhivarului care a găsit încă un hrisov, în care fiecare eseu reprezintă, în sine, o răscolitoare tematică, la care ar trebui să medităm îndelung. Cine nu a fost stupefiat, de pildă, când a aflat de trista şi dramatica – nu doar cucerire, ci măcelărire a poporului INCA, de către conquistadorii spanioli şi de modul jalnic cum au dus ei, aceşti conquistadori, mesajul IUBIRII CRISTICE? ( de altfel, un procent serios dintre bolnavii americani cu psihoze se vaită că, în halucinaţiile lor, vin spiritele încaşilor şi le cer socoteală de dezastrul făcut de antecesori). Miracolul supravieţuirii incaşilor? Credinţa curată, nestrămutată, în divinitate şi-n spiritele protectoare ale strămăşilor, plus protecţia animalului sacru, JAGUARUL – sugerând mari similitudini cu spiritualitatea dacilor.
Cine nu a auzit, ori a citit, despre FÂNTÂNA CU APĂ VIE, din care – dacă bei – te vei alege nu doar cu VIAŢA VEŞNICĂ, promisă de CRIST MÂNTUITORUL, ci şi cu puterea de a vedea „atât de adânc în ceruri…încât nu doar că auzeam fâlfâitul Îngerilor, Arhanghelilor, Heruvimilor, Serafimilor şi le priveam şi fulgerele privirilor lor, sfinte şi înţelept îndrumătoare”.
Un mesaj sensibil şi subtil al acestui volum este cel privitor la SPAŢIU şi TIMP. Ştim că există un timp fizic (cel pe care-l arată ceasul) şi timpul psihologic înregistrat, perceput de fiecare după trăirea pozitivă sau negativă, de unde şi expresiile: „binele durează puţin“, ori „aşteptarea a fost o veşnicie”. S-a scris mult despre fenomenul de bilocaţie / ubicuitate (posibilitatea de a te afla în același timp în două sau mai multe locuri diferite), cunoscut şi practicat de Pitagora, dar şi de alţi iniţiaţi (cum se afirmă despre poetul Vasile Voiculescu şi despre viitorul sfânt Arsenie Boca). Tema aceasta a timpului şi spaţiului i-a preocupat mult pe filozofii antici, temă din/pentru care au rezultat volume întregi. Reamintesc, pe scurt, că Platon (după Aristotel care vedea timpul ca mişcare înainte şi după) – a văzut timpul ca o măsură a mişcării, prin urmare timpul este şi măsura repausului. Cu toate explicaţiile vaste ale antecesorilor, Prea Fericitul Augustin a spus că nu poate defini timpul. Personal, am aderat la ceea ce spunea domnul Petre Ţuţea (pe care l-am cunoscut înainte de 1989) în discursul domniei sale privind filozofia lui PLOTIN (205-270), sigur, „jucându-se” şi cu conceptele celorlalţi filozofi antici, cum obişnuia, încântând asistenţa cu adevăraţi ditirambi ai inteligenţei omeneşti. Nu întâmplător a fost supranumit „Socratele român” – ci pentru vocaţia oralităţii.
Iată ce am reţinut din afirmaţiile sale: „eu, ca şi creştin, îl cred pe Plotin, pentru că a rezolvat problemele, prin socotirea Lumii ca emanaţia unui principiu etern şi imuabil – Dumnezeu, UNUL (ca Idee)”. Lucrurile sensibile (care la Platon erau considerate Multiplu), nu participă la Idei, fiind finite, efemere, se transformă. Raportul între UNU şi lume este mediat de speciile inteligente, cum ar fi cea umană, care este apropiată ontologic de UNUL (făcută după chipul şi asemănarea Sa) APROPIAT, DECI, DE ATRIBUTUL ETERNITĂŢII şi conţine DEVENIREA. Dacă omul conţine DEVENIREA, înseamnă că se poate schimba în bine sau în rău. Şi mai are un atribut esenţial derivat tot din CHIPUL LUI DUMNEZEU: GÂNDUL care depăşeşte cu mult viteza luminii, ilustrat în următorul citat al abatelui: „într-o clipită ajungeam unde voiam… şi dispăream, de unde voiam…întrupându-mă într-un cu totul alt spaţiu, pe care capriciul meu, Curiozitatea mea – îl visa (poate chiar şi în alte constelaţii şi în orice vremuri gândeam, visam ori doar voiam”.
CREDINŢA ŞI GÂNDUL ANULEAZĂ SPAŢIUL ŞI TIMPUL (CREDINŢA ÎNSEMNÂND NU DOAR CONVINGERE, ÎNCREDERE, CI ŞI IUBIRE INFINITĂ, cea mai mare ENERGIE din UNIVERS. Reamintim întrebarea adresată de Iisus: “Petre, mă iubeşti tu pe MINE?”).
Prin urmare, iată ce am mai subliniat eu ca fantastic, în ABATELE ŞI FÂNTÂNA CU APĂ VIE (DE FAPT, AM ATÂTEA SUBLINIERI, CARE DE CARE MAI IMPORTANTĂ, şi de la fiecare pornit, se poate face un studiu în sine.
„… Mă simţeam nu eu, ci însăşi INTEMEIEREA SUBLIMĂ, umplut de Lumină şi de Curajul Străbaterii creaţiei, de parcă eram o COFĂ A ZEILOR, azvârlită în dulce prăduire, FÂNTÂNII CU APĂ VIE, de parcă eram chiar OCHIUL LUI CRIST”.
COFA poate fi confecţionată din lemn, dar şi din lut : „vasul de lut” (aici în înţelesul de trup: „din pământ eşti, în pământ vei merge”), care trebuie spălat pe dinăuntru, nu doar pe dinafară – ca să poată primi strălucire, LUMINĂ (în popor se spune după curăţenie: „s-a luminat locul”) –dar, o dată ce s-a umplut cu LUMINĂ, trăieşte revelaţii de neimaginat, cum ar fi următoarea stare: „Nu mai existau Cer şi Pământ, …nici <<eu>> ori <<tu>> ori <<el>>…ci doar vocea lui Crist-Dumnezeu, care poruncea întru SUPERBA CREAŢIE – FORMA SPIRITUALĂ dinafara dualităţii ÎNĂUNTRU- ÎNAFARĂ, PLIN-GOL, EU şi ALTUL …”
Trezit ca din transă de sunetele clopoţeilor pagodei din Ţara Chitailor, ca atunci când te afli în stare alfa, abatele aude din adâncul fântânii o voce : „Totul se continuă peste ştirea ta, peste voia ta…eşti luminat cu chibzuinţă ultimă întru TRIUMFUL LUMINII. Mai vino…ca să vii mereu, dispari ca să apari pentru SFÂNTA VEŞNICIE”.
Gnosticii, şi nu numai ei, ci şi orientalii, susţin teoria reîncarnărilor, şi vei veni de atâtea ori (ROATA VIEŢII), până înveţi toate lecţiile vieţii pământeşti, până te purifici şi poţi deveni Lumină, ca să te poţi întoarce la SURSA, care este DUMNEZEU – Cel din care ai venit.
METANOIA (“înnoirea minţii; orientarea fundamentală a vieţii, prin care se ajunge până la îndumnezeire” – cf. DEX), pe care ne-o dorim mulţi, nu este uşor de obţinut, iar dacă se întâmplă, nu este uşor de purtat. De pildă, întoarcerea abatelui (îndumnezeit), din Orient, la mânăstirea din Toledo, culminează cu ceva de necrezut: nu mai este recunoscut de portar! Întrebat de ce nu deschide, acesta răspunde, ţinând palmele peste ochi: ”Nu te văd! DE UNDE ATÂTA LUMINĂ? –Cine eşti?
– Un Vestitor, un Fiu al Amurgului. DESCHIDE, OMULE, CA SĂ AFLI!”
Da! „BATE ŞI ŢI SE VA DESCHIDE”, dar DESCHIDE şi tu INIMA şi GÂNDUL, ca să poţi AFLA, să simţi şi să înţelegi că timpul convenţional – după cum se şi numeşte – se poate comprima sau dilata (abatele cânta muzica lui Ludwig van Beethoven [1712-1773], Lucifer pomeneşte de Giovanni Papini [1881- 1956] etc.), iar tristeţile ori dezamăgirile de azi, le poţi minimaliza şi chiar anula, prin efortul schimbării începând de ACUM (nu de mâine, ca în cura de slăbire!) : ACUM, care trebuie să devină un PREZENT CONTINUU, când doreşti ca MISTERUL să-ţi fie oaspete la cină.
Tot din dragoste de Adevăr şi slujire reverenţioasă sunt atenţionaţi funcţionarii altarului, cei care sunt departe, cu inima, de adevărata credinţă „Ei! Dar crezi că popilor voştri le pasă de Adevăr?- sau…de punga lor? Aud? Nu zic de toţi…” Această idee o întâlnim exprimată de nimeni altul decât de „Eternul călător prin lumi” – cel care vede, aude şi ştie tot, la urma urmei un „ajutor” a lui Dumnezeu, identificatorul păcătoşilor, vicleanul şi ispititorul, inteligentul LUCIFER („făcătorul de LUMINĂ”!).
În eseul „ABATELE ŞI PROPUNEREA LUI LUCIFER” este descrisă, magistral, întâlnirea abatelui Bernardo, cu Arhanghelul LUCIFER, care – înainte de căderea sa din graţia divină, din pricina TRUFIEI – a participat la creaţia din prima zi, când …”LUMINĂ S-A FĂCUT”!
Care este propunerea sa? Una şocantă, stupefiantă, obraznică şi trufaşă, dar n-am s-o numesc, pentru a nu ştirbi surpriza celor care o vor citi.
Considerând că am reuşit să vă stârnesc nu numai curiozitatea, ci chiar hotărârea de a citi acest volum, mă opresc, deocamdată, aici, cu reflecţiile mele – lăsând cititorilor bucuria propriilor „descoperiri”.
Mă înclin, pios, în faţa abatelui Bernardo, un adevărat atlet a lui Crist – care, din luminoasa şi infinita sa dragoste pentru Dumnezeu, a jertfit timp şi gând pentru a ajuta – prin talanţii primiţi – la îndreptarea, purificarea şi înălţarea spirituală a acestei lumi: FRUMOASĂ, DAR RĂTĂCITĂ…
–––––––––
Elena ARMENESCU
1 august 2018, Sinaia
1-Adrian Botez, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, vol. al II-lea, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018.
***