Suflet ardent, patriot înflăcărat, iniţiatorul revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, rămâne în memoria colectivă a neamului românesc ca un istoric dublat de un scriitor ce a ştiut să creeze, cu mari sacrificii, o operă ce a străbătut negura timpului, fiind apreciată foarte mult şi în zilele noastre. Tema principală a acestei cărţi este lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale, precum şi lupta pentru unirea tuturor Românilor.
În Introducere, autorul vorbeşte de ideea de dreptate naţională şi socială, bazată pe morala creştină adusă în lume de Iisus Cristos care, prin moartea sa jertfelnică „ne arată calea legii ce trebuie să guverneze dezvoltarea umanităţii, „legea practică, legea lucrării, a jertfirei, a iubirii şi a frăţiei, chipul în care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică, mai întâi prin cuvânt, prin idei, prin lucrare”(p 5, opera Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988) punând totul în slujirea patriei, a viitorului.
Şi acum ne impresionează fraza de început a cărţii întâi, prin care N. Bălcescu ne emoţionează profund, prin cuvintele sale care aduc mărturie de misiunea sa de istoric şi de imboldul de a scrie cu multă responsabilitate aceste cărţi de glorie a neamului românesc, pentru a fi un document-mărturie a unor pagini din istoria poporului român, care să fie adevărate lecţii pentru alte generaţii: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593–1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi astfel, îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (op. cit. p 28)
Lupta pentru independenţă şi unitate naţională este descrisă cu multe amănunte, scenele istorice par vii, nu „umbre pe pânza vremii”. Cartea întâi, poartă subtitlul „Libertatea naţională” şi, după ce prezintă situaţia internaţională, Bălcescu scrie o pagină glorioasă din istoria neamului nostru – victoria de la Călugăreni în lupta contra turcilor învinşi şi în alte locuri din Ţara Românească, fapt ce a dus la libertatea naţională.
Autorul scrie cu mândrie: „Niciodată semtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă.” (op.cit. p 87)
Deşi este o scriere istorică, această carte face parte şi din istoria literaturii române, prin bogăţia stilului folosit, mai ales în descrierea Ardealului, o pagină de o frumuseţe cutremurătoare, inspirată de aspectele geografice unice, de bogăţiile naturale, de oameni deosebiţi ce locuiesc aici, o pagină scrisă sub influenţa patriotismului vibrant ce însufleţea pe scriitorul-revoluţionar. Iată cum, la începutul cărţii IV, în primul capitol, se face o amplă descriere a Ardealului unde apare un tablou ce redă imaginea plenară a acestui meleag de o frumuseţe rară care ţine adunate toate aspectele naturale ale altor ţinuturi din Europa:
„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea, cu plăcere, ni le aduce aminte.”(op.cit. p 292)
Aspectele geografice sunt redate cu multă măiestrie, prin cuvinte ce capătă valoare literară, prin puterea lor sugestivă, prin asamblarea lor măiestrită, într-o ordine crescătoare şi descrescătoare, după formele de relief specifice ţinutului ardelean: „Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr’însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia.” (op.cit. p 292)
Bogăţia florei şi faunei din Ardealul secolului al XIX-lea nu are elemente de comparaţie cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre: „Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi… Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul.” (op.cit. p 293)
Ca un maestrul al condeiului, Nicolae Bălcescu pare că sculptează în cuvinte, pentru a descrie Ardealul şi, aplicând sincretismul artistic, face, prin arta cuvântului, o operă impresionantă: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (op.cit. p 293)
Bălcescu vorbeşte în aceste pagini de bogăţiile subsolului, îndeosebi de aurul ce a adus mai multe nenorociri şi suferinţe neamului nostru românesc: „Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este Ţara Ardealului.” (op.cit. p 293)
Această scurtă propoziţie: „Astfel este Ţara Ardealului” este concludentă, ea face să apară glasul creatorului acestei opere, glas în care răzbate mândria naţională. Bălcescu propune cercetarea istorică a teritoriului românesc, pornind de la viaţa vechilor daci: „În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei.” (op.cit. P 299) Autorul expune cu claritate evoluţia istorică din Ardeal, numit ulterior /Transilvania(Ţara de dincolo de păduri, construcţie lingvistică luată din texte latine, fără conotaţii locale) Iată un fragment de mărturie istorică: „Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei, când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se coborau la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă şi, în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.” (op.cit. p 299)
Creatorul acestei opere este foarte bine documentat. El aminteşte de vicisitudinile istorice care au întunecat existenţa românilor din Ardeal: „Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904) … Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Aşa, românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în Ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.” (op.cit. p. 317) Adevărul istoric este pus în lumină cu multă competenţă, combătând teoriile actuale ale unor autori, privind populaţia românească din Ardeal: „La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică.” (op.cit. p 342)
Scena istorică din Transilvania se schimbă de-a lungul secolelor: „Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.” (op.cit. p 357)
Bălcescu aminteşte de revoltele populaţiei româneşti din Ardeal: „Românii nu suferiră în tăcere tirania şi reducerea lor din stare de naţie liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută şi toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încă din vremea lui Ştefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzând tendinţele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme şi, după un înfricoşat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese şi mai greu, românii, reduşi acum toţi în stare ţărănească, se sculară în mai multe rânduri în veacul al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea. Istoria Ardealului şi a Ungariei după acele timpuri e plină de aşa-numitele răscoale ţărăneşti (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala simtimentului naţional al unui popor chinuit de alt popor. De atunci, ura neamurilor luă proporţii mari şi, în vreme ce această deosebire a sângelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaţilor ea hrănea vecinica dorinţă a neatârnării.” (op. cit. p 362)
UNITATEA NAŢIONALĂ este ideea centrală a părţii a doua, purtând acelaşi titlu partea acestei cronici ce cuprinde anii 1593-1601. În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, în Moldova domnea Aron-vodă şi în Ţara Românească Alexandru Bogdan, care îşi cumpărase tronul de la turci şi împila poporul cu multe dări, încât oamenii ajunseseră la disperare. Iată apariţia lui Mihai Viteazul în paginile cărţii: „În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter. Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătraşcu-Vv., care, pentru blândeţea cu care cârmui ţara de la 1554 până la 1557, se numeşte cel Bun… Strălucirea naşterii lui Mihai, sfatul lui cel drept şi priceput, cuvântul lui blând şi îmbielşugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi câştigă inima poporului şi trâmbiţă numele lui în toate părţile ţării.” Banul Craiovei, „administra de câtăva vreme banatul Craiova şi aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatârnare administrativă şi judecătorească şi ostăşească, fără altă legătură cu domnia ţării decât plata de un tribut”. (op.cit. p 90)
Voind a salva ţara, Mihai a încercat să urce pe tron, dar a fost capturat de oamenii lui Alexandru Bogdan şi condamnat la moarte. Scena execuţiei acestui conducător este edificatoare pentru caracterul şi forţa lui Mihai Viteazul: „Dar când (călăul) aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ satârul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om.” (op.cit. p. 97)
Autorul prezintă influenţa acestei figuri istorice asupra mulţimii: „Această întâmplare minunată înfioră mulţimea ca o mişcare electrică. Vâzu într-însa un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, şi un glas detunător de milă şi iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boieri şi popor luară pe osândit în miljocul lor şi, ducându-se la palat, înaintea voievodului, cerură iertare.”
Bălcescu se serveşte de sursele scrise ale vremii de istorici ca Wather Istvanfi (Cronicele române), Seadedin, Le Thou, Guerrin, Montreux, pentru a prezenta lupta trupelor române conduse de Mihai Viteazul contra turcilor şi pentru înfăptuirea unirii ţărilor române. El subliniază rolul istoriei scrise, nu pentru a evidenţia viaţa unor persoane, ci pentru a reda „viaţa poporului român cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”. (op.cit. p. 90) Unirea celor trei ţări române a fost o necesitate istorică, deoarece numai aşa puteau face faţă celor trei imperii din jurul lor, puteau opri oprimarea românilor din Ardeal şi cotropirea Moldovei de Polonia. Deposedarea de drepturi a românilor din Ardeal, asuprirea acestora au determinat pe Voievodul Mihai Viteazul să ducă lupte crâncene pentru cucerirea ţinutului de pe culmile Munţilor Carpaţi. Pentru a împiedica alipirea Ţării Româneşti şi Ardealului Ungariei, conform tratatului de la 20 mai, 1595 prin care se stabilea că vor avea ca domnitor pe Sigismund Bathori, iar poporul să aleagă un vice-prinţ din neamul lor. Mihai Viteazul a ales să lupte pentru acest pământ românesc. El ridică oaste şi înfruntă pe unguri, dobândind victoria ce a permis proclamarea Unirii cu Ţara Românească.
Bălcescu aminteşte că şi Mircea cel Bătrân a fost „cel dântâi domn român care luptă pentru unitatea naţională” (op.cit. P 241. Teritoriul peste care domnea se întindea din Moldova până în Balcani. O parte a teritoriul ardelean a fost multă vreme în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti care „păstrară stăpânire peste ducatele Omlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania, precum şi domnul Moldovei stăpâni o vreme ducatul Maramureşului” ( Op.cit, p.240) După război, Transilvania era greu încercată şi în mare suferinţă. De aceea: „Mihai-Vodă trimise în Transilvania, cu multă cheltuială – fiind şi acolo mare lipsă, căci negoţul încetase cu totul din pricina războiului – de cumpără grâne, făină, vin, sămânţă şi toate cele trebuincioase, de împărţi între popor, care, la glasul domnului său, părăsi pădurile şi vizuniile munţilor unde se trăsese şi începu a rezidi oraşele şi satele pe ruinele celor vechi şi a se apuca de lucrul pământului; şi putu îndată să preţuiască foloasele independenţei ce dobândise cu atâtea jertfe.” (op.cit. p 417)
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, în catedrala unde a fost consfinţită unirea Ţării Româneşti cu Ardealul, în ţinuta lui mândră, înveşmântat în alb a rămas un tablou vivant ce a inspirat mulţi pictori. Faptul că a fost omorât în condiţii cumplite are drept cauze trădarea unora din garda sa şi nesprijinirea lui Mihai Viteazul pe ajutorul poporului, pe ţărănime, cum subliniază autorul. „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, opera lui Nicolae Bălcescu, este considerată „o parte vie a patrimoniului cultural pe care gânditorii secolului al XIX-lea au lăsat-o urmaşilor.”(Maria Platon, Postfaţă,op.cit.p 647)
Această scriere trebuie cunoscută de tânăra generaţie, pentru a cunoaşte trecutul glorios al neamului nostru, pentru a înţelege prezentul şi pentru a-şi dirija acţiunile viitoare, în slujba patriei noastre dragi.
***
Bibliografie:
Citatele au fost luate din cartea Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988;
1.Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Simplu, 2008;
- Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988;
- Paul Cornea – Românii supt Mihai Voievod Viteazul– Studiu introdictiv–Editura Albatros, 1972;(Lucrare prezentată la Congresul de cultură şi civilizaţie daco-română, Buzău, 2019)
––––––––
Prof. Ecaterina Chifu
Râmnicu Sărat, 25 octombrie 2020