În aceste momente de restriște, simțim nevoia de a aduce un omagiu celor ‘ peste 65 ‘
Părinți și bunicii noștri au avut grijă de noi, cu dragoste, cu dăruire, poate dintr-o pornire instinctivă de a construi o lume perfectă prin intermediul nostru, al viitorului pe care îl reprezentăm.
Pentru ei n-au cerut prea multe, căci le-a ajuns mândria de a fi numiți părintii care au reușit să construiască o viată mai bună, să însemne ceva pentru ceilalți. Dacă ar putea, s-ar jertfi la nesfârșit, pe același altar al dăruirii, al răbdării și al perseverentei, iar brațele lor, oricât de mult ar îmbătrâni, n-ar obosi să țină între ele același cuib cald în care ne-am refugiat de fiecare dată când am simțit frigul înstrăinării de noi înșine și de lume.
Toate sentimentele sunt la fel peste tot în lume, dar ele se repetă pentru fiecare cu o intensitate extraordinară. Legătura dintre părinți și copii, chiar și cu acea prăpastie dintre generații, este una imuabilă, inexprimabilă adeseori în fapte și cuvinte, dar absolut minunată.
Și cu cât viața ne depărtează de ei, ne amintim tot mai mult acele mărunțișuri care-i fac speciali și iubiți, care-i fac așa cum sunt, înțelegând că noi suntem o torță menită să ducă mai departe flacăra iubirii lor.
Există o șansă în plus-de apropiere sufletească între generații atunci când părinții devin bunici.
Ei au mai mult timp pentru a aprecia, pentru a fi folositori, pentru a dărui, pentru a-i ajuta pe copiii lor și pe nepoți.
Mulți dintre noi sunt părinți și bunici.
Dacă vremurile când am fost părinti au fost uneori întunecate de convulsii sociale, istorice, când grija și dragostea noastră nu am dăruit-o atât cât ne-am fi dorit, avem șansa, ca bunici, să ne îndreptăm dragostea noastră către nepoți. Și prin ei ne mai achităm de o sarcină pe care o avem față de copiii noștri.
Înțelepciunea bunicilor, experiența lor de viață sunt neprețuite.
Bunicii oferă familiei dragostea lor, bunăvoință, sprijin și așteaptă foarte puțin, un gest, o vorbă tandră, poate puțină protecție.
Nici nu vă închipuiți ce înseamnă pentru părinti și bunici o cât de mică atenție: un Mulțumesc, un vechi dar necesar: Sărut mâna.
Aceste gesturi frumoase le înseninează chipul și le prelungesc viata.
Viata este tristă pentru părintii și bunicii rămași singuri, departe de familie, care seara se culcă rostind rugăciuni pentru copiii și nepoții lor și se trezesc dimineața cu speranța că vor avea ocazia și puterea să-i mai și vadă.
Cât de uitați se simt mulți dintre bătrânii noștri !
Ca niște copaci care până mai ieri au fost falnici, la umbra cărora ai găsit adăpost si sprijin …
Cât de părăsiți sunt ei în preocupările noastre, în aducerea aminte a sufletelor noastre !
Și cât de văduviți, de secătuiți trebuie să fim noi, de pierderea comuniunii permanente cu ei !
Să nu uităm că, mai curând sau mai târziu, fiecare tânăr poate fi părinte sau bunic, iar grijile si bucuriile vor fi aceleași.
Să ne găsim vreme pentru un gest de iubire și prețuire, pentru părinți și bunici, fie că sunt aici, cu noi, sau la mare depărtare…
Pentru că iubirea lasă o parte din noi înșine în ființele pe care le iubim.
——————–————-
Dumitru Puiu POPESCU
Observatorul, Toronto
1 aprilie 2020
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21079