Cine te mângâie pe tine, oceanule, tu care ești cel mai credincios câine al lui Dumnezeu? Numai tu știi să-i aperi necuprinsul și adâncurile, infinitul și eternul, scrise pe turcoază în caligrafie de inimă îndrăgostită. Tu, chip și asemănare al cerurilor Lui, spune-mi, robule și frate al singurătăților mele, tu care porți rănile Lui, iar din coasta ta curge sânge și apă dătătoare de viață, grăiește-mi întru numele Celui prea înalt unde este limanul cel lin de la capătul lumilor? O fi mai departe unde apele sfârșesc în începutul de timp de-a netimp? Sau o fi în n-o fi, la mărginirea de taină a cerului unde se coboară-n chenotic? Numai tu poți să știi: Oare cum nemărginitul s-a făcut mărginit? Se rotise acolo unde timpul și veșnicia erau atât de transparente și de subțiri că au putut fi prinse numai cu un fir din steaua de deasupra. Și dacă, de ce nu?, cerul a putut să treacă pe sub timp și să se facă-n carne și os de om muritor înseamnă că acolo e fântâna pe care oamenii o caută a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte și astfel, pe sub apa aceea se poate ajunge la fântănă și trece pe sub timp nemâncător de timp, nu-i așa? Poate fi alcineva care să cunoască mai bine Scripturile Apei, decât tu cel care ai reușit să strângi toate apele lumii? Tot ce a curs și a fost trecător prin tine a devenit albastrul cel veșnic, prin tine, rob al lui Dumnezeu, frate geamăn al cerului, și amândoi – cei mai iubiți copii ai aceluiași Părinte.
Te-am căutat din copilăria mea nu ca pe o imensitate de ape, ci ca pe unul care avem același fel de inimă. Îți amintești că înainte de a fi pe pământ și tu și eu eram vecini în planul Lui de tocmire al văzutelor și nevăzutelor pe același liman de la capătul lumilor? Din nevremea aceea când nu erau nici soare, nici lună, nici stelele adâncilor izvoare locuiam în aceeași lumină a planului Lui. De atunci, și tu și eu, am cărat amintiri dragi pe care, veniți pe pământ, tu visai din când în când că ai să strângi toate apele lumii și, cu trena tuturor fluviilor curgătoare, să poți să te înalți într-un zbor cosmic până la porțile Lui și să-i spui: ”Tată, ne-am întors acasă cu toți fiii și fiicele mele și ale cerului! Asta visai tu, iar eu când eram copil visam că zbor peste apele tale.
Cât de dor mi-a fost de tine! Te-am căutat prin toate cronicile vechi ale lumii. În una dintre ele de acum mai bine de o mie de ani am aflat cum că oamenii mării, vikingii, te numeau pe tine ”capătul de lume” și că limanul tău ar fi aici la Bay of Fundy, tocmai la Răsăritul Apelor pe unde nu a ajuns muritor și să rămână viu, Răsăritul de unde venea soarele spre Lumea Veche, lumea sălășluirii noastre în peștera veacului curgător.
În jurul anului 1000 Erik cel Roșu și cu fiul său au cutezat să te înfrunte și să-ți cunoască moșiile Răsăritului de la capătul lumii. Au ajuns și au numit tărâmul acela Țara-Nou-Descoperită (Newfoundland) și de acolo au coborât pe Valea Răsăritului în jos. Din cronicile îngălbenite am aflat unde ești, aici în Golful Fundy. Numai aici, cum nu este niciun alt loc din lume, dorul cerului e aproape gata să te scoată din dreapta cumpănire. Te înalți până la 15 metri, parcă gata pentru zborul cosmic printre funinginea scânteietoare a miriadelor de constelații, dar te ostoaie vocea gravă a Tatălui: ”Întoarce-te în groapa ta de pământ. Nu a sosit ceasul îmbrățișării din Iubirea cea de Apoi! ”
Cum să te mângâi, frate al meu, pe tine cel mai credincios câine al lui Dumnezeu, căruia i-ai păzit cu inverșunare și nesfârșitul și nemărginitul?
Era cât pe ce să-mi dezvălui cum se poate trece pe sub timp. Se numea locul Pardosit cu Pietre. El era singur ca apusurile tale ce se închid în slova de rubin.
Nu departe de Bay of Fundy era locul acela. Fără femei, fără turiștii căutători de nisipuri calde și moi. Am ajuns, oare din întâmplare? Pe țărm erau mii și mii de pietre, de toate mărimile, de toate culorile, bine lustruite de valurile necazurilor și ale timpului. Ți-am spus: ”Oceanule, suntem singuri și nu este om pe fața pământului să te iubească mai mult decât mine, frate al meu. Cuvintele noastre ar putea să ne înșele, te rog scrie-mi tu pe o piatră taina întoarcerii pe sub timp!” Si oceanul și-a adunat pietrele mii și mii, miriade, le-a strâns la pieptul lui, ca măcar pe una să o facă să vadă ca inima lui, măcar o singură piatră să înceapă să bată după neceasul adâncurilor de taină ale netimpul ca numai astfel să se poată trece pe sub timp. Apoi le-a aruncat, mii și mii de pietre, le-a scos la păscutul luminii și căuta care dintre ele ar putea să fie cheia râvnită de fratele lui muritor. Se făcea o tăcere așa cum tace mormântul așteptând înfrigurat clopotul Învierii. Apoi răspundea grav: ”Nu e niciunaaaa! ” Când le aduna se auzea ca o simfonie lapidară cu sunetele pietrelor copil, acestea sunau subțirimi precum un clopoțel de argint, ale pietrelor care fuseseră inimă de femeie – săsăind ca vipera pusă pe jar, ale apelor spovedite în prag de luceafăr – vibrând precum cifra-cheie a universurilor care nu s-au născut, sunete de clavecin, sunete de căruță ce duce mortul spre clopot, sunete de pietre albe în scăpăriri de licurici, sunete de noapte și sunete de zi, sunete gemând și sunete râzând în prăbușire, sunete… dar nici un cuvânt din toate miile și miile de pietre care să prindă a bate ca inima dătătoare de viață a oceanului…
***
Împrejurul meu – surori în sala de reanimare.Pe toți, inclusiv pe doctori îi vedeam jos, dar jos de tot, ca într-o văgăună, aplecați deasupra trupului meu. Dar ce caută Matei acolo jos? Dar de ce poartă mască și halat ca doctorii și surorile?
– Și când l-ai găsit? se auzi o voce adresându-i-se lui Matei.
– Spre dimineață, pe când se îngaimă ziua cu noaptea. Când m-am trezit nu era în cameră. Știam locul preferat al tatei. Și acolo era. La locul pe care el îl numise Pardosit cu Pietre.
–––––––-
Dumitru ICHIM
Kitchener, Canada